Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poesis

        Ana Maria Dinu

PIATRA DIN PIATRA PIETREI


o piatră este mai mult decât poţi vedea
la prima vedere. pare neimportantă. banală.
aş vrea doar să întinzi mâna ta grea de om
să îi simţi pulsul pe care îl ignori.
piatra este o taină. în adâncul ei zac misterele
unei lumi aflată în nemişcare. în altă piatră, în altă enigmă,
o altă piatră, ca un fluture prins într-o pânză de păianjen.
fără scăpare. e un joc nesfârşit. magic dacă te gândeşti că noi suntem doar nişte
pietre ce vom deveni nisip pentru un nou deşert. o noua eră.
pietrele au sufletul lor. simt frigul iernii şi arşiţa verii. varsă lacrimi.
în interiorul ei oceane multe, suprapuse precum nişte grădini
suspendate peste turnuri făurite din vechi timpuri. în ocean alte pietre, mii.
alte oceane. alte pământuri. alte morminte. mai multă durere.
ţipătul unei femei ce îşi naşte pruncul este tot o piatră.
rugile şi lumânarea ce arde mocnită lângă soba bunicii
sunt doar un alt şirag de pietre funerare.
sufletul ei e sufletul unui fete îndrăgostite.


PE BUZELE MELE ZACE NUMELE TĂU


mi-am amintit din nou, a mia oară în acest minut infinit,
cât îmi este de dor.
dor de mirosul sărat al brizei mării,
de valurile reci ce se sparg la picioarele mele,
de tinereţe. aş vrea să mai fiu copil, să mai pot râde cu suflet
inocent, să nu mai simt povara timpului pe umeri.
mi-e dor de fericire. oare am simţit-o vreodată cu adevărat?
mă apasă singurătatea şi neputinţa propriei fiinţe şi iubirea.
mi-e dor pentru a mia oară în aceste secunde de tot ce a fost
şi ce nu a fost dar ar fi putut fi.
viaţa trece. pulsând sânge încet, dureros. aş vrea să se termine coşmarul.
să înceapă visul, să pot respira pentru prima dată aer şi nu foc,
să simt mâna cum se strânge tandru în jurul mâinii mele,
făcând totul să capete un sens.


e întuneric în cameră. pe pereţii răcoroşi, literele propriilor gânduri
răzbat prin beznă, cuvintele lovindu-mă puternic în stomac.
aş sângera, dar nici pentru atât nu mai am putere.


VISÂND LA ANOTIMPURI


pe umărul gol s-a aşezat o frunză arămie,
e vară.
o cutie veche din lemn greu mă aşteaptă
lângă pat. înăuntru, o pensulă. să îmi pictez
un nou chip, o altă viaţă. precum notele dintr-un cântec
mă afund în mlaştini necunoscute.
un pic de verde în ochii mei căprui
să simt freamătul pădurii înfipt în pământul cald de după ploaie.
pe aripile firave ale fluturilor mi-am lăsat tristeţea,
împietrindu-i pe când zburau jucăuşi printre flori.
ţin în mână o mandarină cu gust dulce a exotic
şi miros de iarnă şi zăpadă.
se scurg clipele, una câte una,
pe vârful limbii simt iz de schimbare.
un pantof ros aşteaptă să îl încalţ, e un nou drum
dar pisica nu a răsturnat încă ceaşca de cafea...


LA CĂPĂTÂIUL TĂU


când îţi va fi frig, îţi voi dărui pielea mea
să-ţi faci veşmânt.
când îţi va fi sete, voi stoarce şi ultima picătură
de sânge.
de va fi întuneric, ia ochii mei din orbite să-ţi
lumineze calea.
iederă otrăvitoare voi înghiţi să tac pentru a asculta
mai bine. vorbele, întotdeauna, sunt de prisos.
de îţi va spune cineva altceva, să nu crezi.


soarele este o femeie exilată pe ceruri fiindcă iubea prea mult.
ţine minte, iubirea e foc. şi focul mistuie durerea, căci din durere se trage.
şi focul consumă apele cu lăcomie. doar apa îi poate potoli setea de nebunie,
de patimă iraţională.


aş arde pe rug dacă mi-ai cere. aş bea otravă dacă ai vrea.
dovada mea că iubesc este că ştiu să iert.
Doamne, ce nu face un om care iubeşte?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul