Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pantofi noi pentru Cenuşăreasa

        Radu Voinescu

Am auzit, nu o dată, voci care reclamă lipsa de atenţie a criticii literare acordate literaturii pentru copii. E lesne de dedus că „plângerile” vin din partea autorilor specializaţi în acest gen, care îşi socotesc domeniul, din cauza marginalizării pe care o acuză, o „cenuşăreasă”. Mai ales că, adesea, în raport cu literatura „înaltă”, cărţile pe care le semnează ei sunt, sau pot fi, mai bine vândute.


Din anumite puncte de vedere, este de înţeles o astfel de nemulţumire. Numai că ea nu este direcţionată corect.


Scrisul pentru cei mici este dificil. Literatura pentru copii, ca şi cea pentru adolescenţi, pentru tineret, pentru femei este una cu adresabilitate anume, în vreme ce tot ceea ce numim „marea literatură” nu are un public-ţintă propriu-zis. Autorul trebuie să ştie, mai  exact, să aibă talentul de „a pătrunde în mintea copiilor”, de a se „coborî la mintea lor”, adică de a găsi temele şi cuvintele potrivite pentru a trata temele respective în aşa fel încât să le placă, să le ofere momente de delectare şi să contribuie inclusiv la formarea lor morală (literatura pentru copii şi tineret are înscrisă în codul ei această caracteristică). Dar, de asemenea, să contribuie şi la dezvoltarea limbajului, la asimilarea unui lexic bogat şi, implicit, la mlădierea minţii lor.


Nu am fost, de aceea, surprins să primesc din partea Passionariei Stoicescu cea mai proaspătă dintre cărţile sale pentru copii, Întâmplări dintr-o ogradă, şi cu pace, şi cu sfadă (Editura Tehno-Art, 2010). Passionaria Stoicescu se află printre scriitorii noştri cei mai aplicaţi în materie de lite­ratură pentru cei mici, având la activ, pe lângă numeroase cărţi aşa-zicând „serioase”, un număr impresionant de titluri care o îndreptăţesc la a fi un fel de vedetă a celor mici. De la debutul în acest gen, în 1971, la Editura Ion Creangă, cu Lume mică, lume mare, s-au adunat, de-a lungul unei cariere, nu mai puţin de treizeci şi unu de volume de literatură pentru copii. O simplă parcurgere a listei de titluri ale Passionariei Stoicescu (mai mult de zece dintre acestea, poate trei­sprezece, sunt dedicate nepoatei sale - probabil un record care ar trebui luat în consideraţie) revelează câtă inventivitate adaptată vârstelor mici implică abordarea unor asemenea subiecte. Dacă i-a citit cineva povestirea Premiul, publicată în revista Diagonale acum aproape doi ani şi, apoi, în volumul de povestiri Solitaire (Editura Omega, 2010), o proză cu un transparent côté autobiografic, va înţelege mult din satisfacţiile, dar şi din frustrările unui autor specializat în a scrie acele cărţi pe care, chiar dacă le-am uitat după ce ne-am depăşit propria copilărie, vom fi obligaţi să ni le reamintim atunci când e vorba de copilăria fiilor şi fiicelor noastre sau a nepoţilor noştri. Ori, la fel de bine, din aceleaşi motive, am putea fi nevoiţi să ne punem la curent cu ce se află în librării ca noutăţi. E posibil ca acele clişee care ne-au încântat pe noi - poveştile despre lup şi miel, despre sabia fermecată a lui Făt-Frumos - să fie astăzi vetuste, să trebuiască să facă loc şi celor despre nave cosmice, teleportare, arme cu laser, roboţi şi computere atotştiutoare şi atotputernice.


Privesc acest volum, Întâmplări dintr-o ogradă... (cărţile pentru copii trebuie să fie, în mod esenţial, obiecte frumoase, agreabile) şi apreciez foarte mult formula grafică, datorată şi calităţii pe care este în măsură să o asigure Imprimeria de Vest, Oradea: format ~ 21x30 cm (în termeni mai clari, aproximativ formatul A4), legată, copertă în carton celofanat, cu ilustraţii color, atât pe copertă, cât şi în interior. O splendoare pe care cei mici să o primească cu toată bucuria de care sunt în stare. Ilustraţiile lui Adrian Cerchez sunt cuceritoare prin recursul la maniera clasică a desenului şi la o cromatică adecvată, astfel încât ţâncii să nu trebuiască să îşi imagineze cum ar arăta un purceluş, un cal, un căţel, un motan, un bunic plecat la câmp şi aşa mai departe, pornind de la fel de fel de arătări cu tentă abstracţionist-naivă, ci să aibă chiar o reprezentare realistă, dar cu gust şi tratament artistic ca pentru ei, fiindcă astfel de cărţi instruiesc şi formează, descoperă lumea pentru ochiul şi mintea unui copil care creşte. O lume, desigur, în cea mai pare parte - mă refer la cea din volumul pe care îl discutăm - necunoscută pentru puştii de la oraş, dar cu atât mai importantă cu cât mediul citadin privează, în bună măsură, de contactul cu natura.


Textul - care poate fi de multe ori pe planul al doilea în astfel de cărţi, unde contează enorm elementele paratextuale (a se vedea consideraţiile lui Gérard Genette din Palipsestes; cartea lui Valeriu P. Stancu, Paratextul. Poetica discursului liminar în comunicarea artistică, apărută la Editura Universităţii  Al. I. Cuza, în 2006, nu face, după părerea mea, decât „să se ţină” după ideile teoreticianului francez) - este şi el pe măsură. În bunul stil al literaturii pentru copii a Passionariei Stoicescu, dar şi al altor autori dăruiţi pentru acest gen, el cuprinde povestioare foarte scurte care par a avea darul să-i intereseze pe cei mici şi să le sădească o serie de precepte elementare pentru viaţă, despre felul în care trebuie să se comporte pentru a fi mereu în siguranţă (coşmarul tuturor părinţilor), dar şi pentru a începe să înţeleagă, prin pilde mascate în întâmplări „şi cu pace, şi cu sfadă” care-i au ca protagonişti pe puişorii de găină, pe răţuşte, pe cocoş, pe măgăruş, pe gâscan, de ce trebuie să se ferească şi cum să asculte de sfaturile bune ale celor mari. Nu voi cita din proza inspirat ritmată - ca pentru copii; nu e inutil să reamintesc -, din această carte. Ar însemna să produc un efect nedorit prin clivajul discursului meu cu acela adecvat unui etaj de vârstă situat cam între trei şi şase ani.


Şi aici intervine, de fapt, teza pe care vreau să o demonstrez. Anume că, indiferent cât ar fi de supăraţi pentru asta autorii de literatură pentru copii şi adolescenţi - cu o expresie pe care a folosit-o şi Iuliu Raţiu (vezi O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2006, dar fără a fi original; un inventar aproape exhaustiv al genurilor se poate afla în studiul meu despre literatura de consum apărut în Spectacolul literaturii sau în Trivialul, atenţia acordată fenomenului de Adrian Marino în Hermeneutica ideii de literatură fiind, iertare!, mult mai su­mară) -, ea nu poate intra în atenţia şi în discursul criticii literare curente. Pentru discuţia despre astfel de cărţi - atenţie, am scris „cărţi”, nu „literatură” - e nevoie de publicaţii specializate, de ceea ce francezii numesc fanzine. Cuvântul este o contragere de la expresia fan magazine şi desemnează o publicaţie periodică sau cu apariţie alea­toare destinată iubitorilor unui anumit gen. Cred că doar o asemenea publicaţie, în care profesioniştii, amatorii, cititorii, părinţii ş.a.m.d. ar putea găsi materiale despre cărţile pentru copii, ar fi de natură să ofere tabloul de moment al genului şi să-i reflecte evoluţiile. Nu o revistă obişnuită de lite­ratură, aşadar. La fel s-ar putea întâmpla şi cu literatura SF sau fantasy, cu romanul poliţist, de spionaj sau horror, cu benzile desenate, muzica rock, house etc., cu di­verse genuri de film, unele co-incidente cu genuri literare enumerate aici. Am putea avea reviste despre grafitti şi despre ce mai doriţi. Publicaţiile acestea ar urma să informeze despre noi apariţii în domeniul cărţilor pentru cei mici, să le comenteze virtuţile grafice, să discute despre personaje, mai ales când ar fi vorba de serii, autori, ilustratori, editori, să prezinte cataloage de noi apariţii, lansări, opinii şi câte şi mai câte. Un fanzin este adeseori mai mult o creaţie a fanilor unui gen decât o foaie cu ISSN (International Standard Serial Number), cu redacţie remunerată şi aşa mai departe. Ar fi complet ridicol, zic eu, să aş­teptăm ca asupra unor cărţi pentru copii să se pronunţe critica literară şi, gândind atent, oricine îşi poate imagina cam în cel fel s-ar potrivi abordările tipice literaturii mari cu limbajul, temele, subiectele, stilul, sintagmele unor volume pentru copii. Nu mai spun că n-ar fi corespunzător acoperit cel puţin un element capital, comentariul ilustraţiei. Chiar dacă am ales pentru această discuţie o carte pe care o găsesc foarte reuşită, un succes din punctul de vedere al textului şi al graficii, nu i-aş face decât cel mai mare rău apucându-mă să o comentez aşa cum aş comenta un roman, o povestire, un volum de versuri. Mă rezum doar la atât, nu încerc şi să exemplific; intelligenti pauca!


Un fanzin ar rezolva această problemă, iar autorii de literatură pentru copii ar fi mulţumiţi; genul în sine poate că ar beneficia de prezentarea şi de popularizarea de care are nevoie. Dar, mă întreb: avem noi o piaţă suficient de mare pentru o astfel de publicaţie?


Desigur, se poate conta, în anumite îm­prejurări (mai mult decât ne închipuim, chiar) pe voluntariat, pe acţiunea dezinteresată, nemercantilă. Dar s-ar pune, totuşi, problema unui minimum de mijloace materiale pentru a realiza o astfel de revistă. O soluţie pentru a escamota un asemenea handicap ar constitui-o postarea pe Internet şi ştim bine la ce rezultate a putut ajunge Wikipedia numai şi numai pe baza muncii voluntare, pline de devotament a autorilor de articole şi a coordonatorilor. Atâta doar că nu navigarea pe Internet este punctul forte al celor care se ocupă de copii. Cea mai bună formulă, cea mai practică, cea mai de efect ar fi aceea a unei ediţii tipărite pe hârtie, în policromie, cu grafică atrăgătoare ş.a.m.d. În ce mă priveşte, nu cred, însă, că piaţa noastră, publicul nostru ar manifesta suficient interes pentru urmărirea unei astfel de publicaţii şi pentru sprijinirea realizării ei, fie şi printr-un modic abonament. Nu mai spun că, în cazul literaturii pentru copii, ar lipsi, pentru că încă nu sunt alfabetizaţi, tocmai un segment important de beneficiari: cei aflaţi la vârsta preşcolară.


Dar, cum timpurile se mai schimbă, cum îmi aduc aminte că odinioară revistele pentru copii se bucurau de o mare căutare, nu se ştie ce poate aduce viitorul. Cineva ar putea glumi spunând că acest viitor ar fi ca o întoarcere la trecut, la epoca Luminiţei, a Cutezătorilor. Nu tocmai. Un fanzin ar fi, totuşi, altceva. Mă gândesc, printre altele, la zecile de iubitori de benzi desenate care se adună în marile librării din Franţa în jurul rafturilor de la raioanele cu asemenea cărţi şi la timpul pe care îl petrec acolo, seară de seară, răsfoind volume, discutând, schimbând idei, chibiţând. În câteva vorbe, sus­ţinând fenomenul prin pasiunea lor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul