Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pantofi noi pentru Cenuşăreasa

        Radu Voinescu

Am auzit, nu o dată, voci care reclamă lipsa de atenţie a criticii literare acordate literaturii pentru copii. E lesne de dedus c㠄plāngerile” vin din partea autorilor specializaţi īn acest gen, care īşi socotesc domeniul, din cauza marginalizării pe care o acuză, o „cenuşăreasă”. Mai ales că, adesea, īn raport cu literatura „īnaltă”, cărţile pe care le semnează ei sunt, sau pot fi, mai bine vāndute.


Din anumite puncte de vedere, este de īnţeles o astfel de nemulţumire. Numai că ea nu este direcţionată corect.


Scrisul pentru cei mici este dificil. Literatura pentru copii, ca şi cea pentru adolescenţi, pentru tineret, pentru femei este una cu adresabilitate anume, īn vreme ce tot ceea ce numim „marea literatur㔠nu are un public-ţintă propriu-zis. Autorul trebuie să ştie, mai  exact, să aibă talentul de „a pătrunde īn mintea copiilor”, de a se „coborī la mintea lor”, adică de a găsi temele şi cuvintele potrivite pentru a trata temele respective īn aşa fel īncāt să le placă, să le ofere momente de delectare şi să contribuie inclusiv la formarea lor morală (literatura pentru copii şi tineret are īnscrisă īn codul ei această caracteristică). Dar, de asemenea, să contribuie şi la dezvoltarea limbajului, la asimilarea unui lexic bogat şi, implicit, la mlădierea minţii lor.


Nu am fost, de aceea, surprins să primesc din partea Passionariei Stoicescu cea mai proaspătă dintre cărţile sale pentru copii, Īntāmplări dintr-o ogradă, şi cu pace, şi cu sfadă (Editura Tehno-Art, 2010). Passionaria Stoicescu se află printre scriitorii noştri cei mai aplicaţi īn materie de lite­ratură pentru cei mici, avānd la activ, pe lāngă numeroase cărţi aşa-zicānd „serioase”, un număr impresionant de titluri care o īndreptăţesc la a fi un fel de vedetă a celor mici. De la debutul īn acest gen, īn 1971, la Editura Ion Creangă, cu Lume mică, lume mare, s-au adunat, de-a lungul unei cariere, nu mai puţin de treizeci şi unu de volume de literatură pentru copii. O simplă parcurgere a listei de titluri ale Passionariei Stoicescu (mai mult de zece dintre acestea, poate trei­sprezece, sunt dedicate nepoatei sale - probabil un record care ar trebui luat īn consideraţie) revelează cātă inventivitate adaptată vārstelor mici implică abordarea unor asemenea subiecte. Dacă i-a citit cineva povestirea Premiul, publicată īn revista Diagonale acum aproape doi ani şi, apoi, īn volumul de povestiri Solitaire (Editura Omega, 2010), o proză cu un transparent cōté autobiografic, va īnţelege mult din satisfacţiile, dar şi din frustrările unui autor specializat īn a scrie acele cărţi pe care, chiar dacă le-am uitat după ce ne-am depăşit propria copilărie, vom fi obligaţi să ni le reamintim atunci cānd e vorba de copilăria fiilor şi fiicelor noastre sau a nepoţilor noştri. Ori, la fel de bine, din aceleaşi motive, am putea fi nevoiţi să ne punem la curent cu ce se află īn librării ca noutăţi. E posibil ca acele clişee care ne-au īncāntat pe noi - poveştile despre lup şi miel, despre sabia fermecată a lui Făt-Frumos - să fie astăzi vetuste, să trebuiască să facă loc şi celor despre nave cosmice, teleportare, arme cu laser, roboţi şi computere atotştiutoare şi atotputernice.


Privesc acest volum, Īntāmplări dintr-o ogradă... (cărţile pentru copii trebuie să fie, īn mod esenţial, obiecte frumoase, agreabile) şi apreciez foarte mult formula grafică, datorată şi calităţii pe care este īn măsură să o asigure Imprimeria de Vest, Oradea: format ~ 21x30 cm (īn termeni mai clari, aproximativ formatul A4), legată, copertă īn carton celofanat, cu ilustraţii color, atāt pe copertă, cāt şi īn interior. O splendoare pe care cei mici să o primească cu toată bucuria de care sunt īn stare. Ilustraţiile lui Adrian Cerchez sunt cuceritoare prin recursul la maniera clasică a desenului şi la o cromatică adecvată, astfel īncāt ţāncii să nu trebuiască să īşi imagineze cum ar arăta un purceluş, un cal, un căţel, un motan, un bunic plecat la cāmp şi aşa mai departe, pornind de la fel de fel de arătări cu tentă abstracţionist-naivă, ci să aibă chiar o reprezentare realistă, dar cu gust şi tratament artistic ca pentru ei, fiindcă astfel de cărţi instruiesc şi formează, descoperă lumea pentru ochiul şi mintea unui copil care creşte. O lume, desigur, īn cea mai pare parte - mă refer la cea din volumul pe care īl discutăm - necunoscută pentru puştii de la oraş, dar cu atāt mai importantă cu cāt mediul citadin privează, īn bună măsură, de contactul cu natura.


Textul - care poate fi de multe ori pe planul al doilea īn astfel de cărţi, unde contează enorm elementele paratextuale (a se vedea consideraţiile lui Gérard Genette din Palipsestes; cartea lui Valeriu P. Stancu, Paratextul. Poetica discursului liminar īn comunicarea artistică, apărută la Editura Universităţii  Al. I. Cuza, īn 2006, nu face, după părerea mea, decāt „să se ţin㔠după ideile teoreticianului francez) - este şi el pe măsură. Īn bunul stil al literaturii pentru copii a Passionariei Stoicescu, dar şi al altor autori dăruiţi pentru acest gen, el cuprinde povestioare foarte scurte care par a avea darul să-i intereseze pe cei mici şi să le sădească o serie de precepte elementare pentru viaţă, despre felul īn care trebuie să se comporte pentru a fi mereu īn siguranţă (coşmarul tuturor părinţilor), dar şi pentru a īncepe să īnţeleagă, prin pilde mascate īn īntāmplări „şi cu pace, şi cu sfad㔠care-i au ca protagonişti pe puişorii de găină, pe răţuşte, pe cocoş, pe măgăruş, pe gāscan, de ce trebuie să se ferească şi cum să asculte de sfaturile bune ale celor mari. Nu voi cita din proza inspirat ritmată - ca pentru copii; nu e inutil să reamintesc -, din această carte. Ar īnsemna să produc un efect nedorit prin clivajul discursului meu cu acela adecvat unui etaj de vārstă situat cam īntre trei şi şase ani.


Şi aici intervine, de fapt, teza pe care vreau să o demonstrez. Anume că, indiferent cāt ar fi de supăraţi pentru asta autorii de literatură pentru copii şi adolescenţi - cu o expresie pe care a folosit-o şi Iuliu Raţiu (vezi O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2006, dar fără a fi original; un inventar aproape exhaustiv al genurilor se poate afla īn studiul meu despre literatura de consum apărut īn Spectacolul literaturii sau īn Trivialul, atenţia acordată fenomenului de Adrian Marino īn Hermeneutica ideii de literatură fiind, iertare!, mult mai su­mară) -, ea nu poate intra īn atenţia şi īn discursul criticii literare curente. Pentru discuţia despre astfel de cărţi - atenţie, am scris „cărţi”, nu „literatur㔠- e nevoie de publicaţii specializate, de ceea ce francezii numesc fanzine. Cuvāntul este o contragere de la expresia fan magazine şi desemnează o publicaţie periodică sau cu apariţie alea­toare destinată iubitorilor unui anumit gen. Cred că doar o asemenea publicaţie, īn care profesioniştii, amatorii, cititorii, părinţii ş.a.m.d. ar putea găsi materiale despre cărţile pentru copii, ar fi de natură să ofere tabloul de moment al genului şi să-i reflecte evoluţiile. Nu o revistă obişnuită de lite­ratură, aşadar. La fel s-ar putea īntāmpla şi cu literatura SF sau fantasy, cu romanul poliţist, de spionaj sau horror, cu benzile desenate, muzica rock, house etc., cu di­verse genuri de film, unele co-incidente cu genuri literare enumerate aici. Am putea avea reviste despre grafitti şi despre ce mai doriţi. Publicaţiile acestea ar urma să informeze despre noi apariţii īn domeniul cărţilor pentru cei mici, să le comenteze virtuţile grafice, să discute despre personaje, mai ales cānd ar fi vorba de serii, autori, ilustratori, editori, să prezinte cataloage de noi apariţii, lansări, opinii şi cāte şi mai cāte. Un fanzin este adeseori mai mult o creaţie a fanilor unui gen decāt o foaie cu ISSN (International Standard Serial Number), cu redacţie remunerată şi aşa mai departe. Ar fi complet ridicol, zic eu, să aş­teptăm ca asupra unor cărţi pentru copii să se pronunţe critica literară şi, gāndind atent, oricine īşi poate imagina cam īn cel fel s-ar potrivi abordările tipice literaturii mari cu limbajul, temele, subiectele, stilul, sintagmele unor volume pentru copii. Nu mai spun că n-ar fi corespunzător acoperit cel puţin un element capital, comentariul ilustraţiei. Chiar dacă am ales pentru această discuţie o carte pe care o găsesc foarte reuşită, un succes din punctul de vedere al textului şi al graficii, nu i-aş face decāt cel mai mare rău apucāndu-mă să o comentez aşa cum aş comenta un roman, o povestire, un volum de versuri. Mă rezum doar la atāt, nu īncerc şi să exemplific; intelligenti pauca!


Un fanzin ar rezolva această problemă, iar autorii de literatură pentru copii ar fi mulţumiţi; genul īn sine poate că ar beneficia de prezentarea şi de popularizarea de care are nevoie. Dar, mă īntreb: avem noi o piaţă suficient de mare pentru o astfel de publicaţie?


Desigur, se poate conta, īn anumite īm­prejurări (mai mult decāt ne īnchipuim, chiar) pe voluntariat, pe acţiunea dezinteresată, nemercantilă. Dar s-ar pune, totuşi, problema unui minimum de mijloace materiale pentru a realiza o astfel de revistă. O soluţie pentru a escamota un asemenea handicap ar constitui-o postarea pe Internet şi ştim bine la ce rezultate a putut ajunge Wikipedia numai şi numai pe baza muncii voluntare, pline de devotament a autorilor de articole şi a coordonatorilor. Atāta doar că nu navigarea pe Internet este punctul forte al celor care se ocupă de copii. Cea mai bună formulă, cea mai practică, cea mai de efect ar fi aceea a unei ediţii tipărite pe hārtie, īn policromie, cu grafică atrăgătoare ş.a.m.d. Īn ce mă priveşte, nu cred, īnsă, că piaţa noastră, publicul nostru ar manifesta suficient interes pentru urmărirea unei astfel de publicaţii şi pentru sprijinirea realizării ei, fie şi printr-un modic abonament. Nu mai spun că, īn cazul literaturii pentru copii, ar lipsi, pentru că īncă nu sunt alfabetizaţi, tocmai un segment important de beneficiari: cei aflaţi la vārsta preşcolară.


Dar, cum timpurile se mai schimbă, cum īmi aduc aminte că odinioară revistele pentru copii se bucurau de o mare căutare, nu se ştie ce poate aduce viitorul. Cineva ar putea glumi spunānd că acest viitor ar fi ca o īntoarcere la trecut, la epoca Luminiţei, a Cutezătorilor. Nu tocmai. Un fanzin ar fi, totuşi, altceva. Mă gāndesc, printre altele, la zecile de iubitori de benzi desenate care se adună īn marile librării din Franţa īn jurul rafturilor de la raioanele cu asemenea cărţi şi la timpul pe care īl petrec acolo, seară de seară, răsfoind volume, discutānd, schimbānd idei, chibiţānd. Īn cāteva vorbe, sus­ţinānd fenomenul prin pasiunea lor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul