Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sub semnul lui doamne miluieşte...

        Critias

În efortul ei sisific de a reforma statul nostru de drept privat, clasa politică românească se află în aceste zile în faţa unei dramatice încercări: modificarea modificărilor anterioare ale Codului mun­cii. Lăsăm la o parte faptul că marea hibă a actului normativ în cauză o reprezintă descoperirea patronatelor că actuala legislaţie îi împiedică pe domnii angajatori să-i concedieze pe tovarăşii angajaţi cu acea uşurinţă sinonimă cu bunul plac al vrerii muşchilor lor aduc(ă)tori de beneficii. Asta e: avem nu numai conducătorii, ci şi capitaliştii pe care-i merităm.


 Problema ar fi însă alta: ce-au păzit parlamentele  succesive din ultimii 20 de ani de n-au pus încă la punct reglementările necesare bunei funcţionări a mecanismelor pieţei muncii, fără de care orice economie păşeşte in tempo di marcia către inevitabilul faliment? Păi, ele au păzit fără milă susnumita economie naţională de orice amestec în treburile sale interne şi externe a cetăţenilor oneşti, animaţi de spirit întreprinzător, dornici de a mai şi produce câte ceva prin ţara asta, nu doar de a negustori, cu talentul specific băieţilor deştepţi, tot ce se mai găsea de subtilizat pe meleagul strămoşesc.


Scoaterea pe taraba legislativă a Codului muncii marchează un moment de referinţă pentru România tranzitorie: se pare că s-a ajuns cu furgăsitul la fundul sacului; de acum, e nevoie de legi capabile să statueze pe baze corespunzătoare operaţiunea de valorificare superioară a resurselor acumulate timp de două de­ce­nii cu sudoarea frunţii şi  dexteritatea  mâi­nii vârâte până la umăr acolo unde trebuie.


Succes, copii ai durerii altora!


l Nici o săptămână fără un citat (greşit) din I.L. Caragiale! Ultimul depistat de mine într-o publicaţie centrală cu pretenţii, al cărei titlu obligă la fel ca nobleţea de ev mediu (despre săptămânalul Cultura vorbesc...), aparţine lui Bogdan Duca şi se regăseşte într-un articol consacrat creştin-democraţiei româ­neşti visate de ministrul Teodor Baconski. Mefient până la negarea oricărei şanse de altoire a doctrinei creştin-de-mocrate pe trunchiul ancestral al ortodoxiei autohtone, Bogdan Duca se răs­teşte, la un moment dat, la virtualul său preopi­nent cu un academic: „a se scuti”, vorba lui nenea Iancu Caragiale.


Ba, să am pardon de impresie, vorba lui Caragiale sună niţeluş altfel, şi anume: a se slăbi! (vezi, Ţal!...). Seamănă, dar nu-i acelaşi lucru, după cum citatul nu e acelaşi lucru cu parafraza...


l Luni seara am văzut şi eu, ca orice microbist care se respectă, derbiul campionatului spaniol de fotbal dintre extratereştrii Barcelonei şi galacticii Realului din Madrid. Meciul a fost comentat de la microfoanele răbdătoare ale canalului DigiSport de doi inşi cărora nimeni nu le-a explicat, în prealabil, că au de efec­tuat o transmisie TV şi nu una radio – omisiune ce s-a soldat cu rezultate catastrofale. Mai bine de 90 de minute, ipochimenii s-au întrecut unul pe altul şi amândoi pe Ilie Dobre într-un iureş nestăvilit de vorbe, vorbe, vorbe care perturbau pleonastic imaginile şi mai mult obstaculau decât ajutau buna lor recepţie şi înţelegere. Ambii se dădeau în spectacol de parcă fuseseră băgaţi şi uitaţi în priză la 420 de volţi, ambii păreau cuprinşi de un veritabil delirium tremens oral, emiţând pe cavitatea bucală proprie tot felul de enormităţi sinistre de genul: pe stadionul Camp Nou sunt mai multe stele decât pe cer; dacă Homer ar trăi în zilele noastre, i-ar lăsa în plata Domnului pe eroii războiului troian şi ar scrie epopeea fotbaliştilor blau-grana care... etc., etc.


Norocul suporterilor madrileni este că nu se uitau la DigiSport: metaforele hiperbolic-aberante ale celor doi ar fi fost mai greu de digerat decât chiar înfrângerea umilitoare a favoriţilor lor!
l Ştiţi ce urmează la postul naţional de radio imediat după intonarea matinală a imnului de stat cu care se deschide zilnic emisiunea? O rugăciune sau un cântec bisericesc. Dar pe TVR Cultural de câteva ori pe săptămână la ora încheierii programului? Emisiunea de top Duhovnicul de la miezul nopţii în care o cinstită faţă preoţească predică plin de aplomb despre faptele creatoare ale Dumnezeului ortodox şi alte lucruri sfinte.


Întrebare: a devenit cumva România stat religios şi noi n-am aflat? Iar dacă nu, de ce trebuie busculate şi urechile nereceptive ale ateilor ori liber-cugetătorilor cu astfel de producte spirituale? Încercarea de a se impune pavoazarea cu icoane şi alte insemne ecleziastice a pereţilor claselor în şcolile de rang preuniversitar a cam eşuat, din câte îmi amintesc. De ce posturile publice de radio şi TV ar trebui să legitimeze prozelitismul religios? Întreb, nu dau cu parul...


l Am urmărit cu o curiozitate umbrită  de tristeţe şi uimire ecourile morţii lui Adrian Păunescu în presa scrisă şi audio-vizuală dintr-o Românie sfâşiată de patimi şi resentimente umorale pe care nici măcar dispariţia poetului nu le-a putut estompa, măcar. Are dreptate să scrie, în revista Cultura, C. Stănescu: ...Posteritatea lui Adrian Păunescu începe urât. Începe cu un cor cacofonic în care se amestecă hilar şi penibil vocile răguşite ale adulatorilor de cenaclu şi de circumstanţă cu ale detractorilor înveninaţi de ură care, cum zice unul dintre ei, găsesc „obscenă” urcarea trupului neînsufleţit al poetului pe scena Ateneului Român şi îngroparea lui la picioarele lui Eminescu.


Nu ştiu dacă avem de-a face cu o „dictatură a urii”; nu ştiu dacă „bleste­matul Fond Naţional de Ură” stă la te­melia ieşirilor în decor ale unor publicişti care par a nu fi auzit nici de creştineasca iertare, nici de discernământul obligatoriu pentru un intelectual autentic, nici de respectul pe care îl datorăm adevărului. Ştiu sigur, însă, că a-l reduce pe Adrian Păunescu la o suită de dclaraţii şi dedicaţii circumstanţiale adresate lui Ceau­şescu (aşa cum procedează N.C. Mun­teanu în Formula AS), ignorându-l total pe scriitorul şi omul de cultură Adrian Păunescu reprezintă o probă de visceralitate înveninată şi de flagrantă nedreptate istorică. Noroc că prin spaţiul public românesc se mai pot auzi şi voci echilibrate, senine, responsabile, în stare să ţină dreaptă cumpăna judecăţilor: Nicolae Manolescu, Augustin Buzura, Cristian Tudor Popescu, Vasile Sebastian Dâncu, Dan C. Mihăilescu şi alţi câţiva care, în diferite publicaţii, au restituit imaginea unui Adrian Păunescu aşa cum a fost el: complex, contradictoriu, plin de forţă, amplu în înălţările ca şi în coborâşurile sale, sclav al muncii şi suveran al creaţiei.


P.S. N-am văzut, în aceste zile, nici măcar pe unul dintre cei peste 1000 de beneficiari ai indemnizaţiei de merit, datorate aproape exclusiv strădaniei şi încăpăţânării lui Păunescu, unul singur care să i se fi simţit dator măcar cu un „mulţumesc” public şi postum. Morala: intelectualul român nu-şi vinde conştiinţa sub 2000 de lei noi lunar!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul