Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sorinacio, cu termopanul ai încercat?

        Constantin Stan

Cele două echipe care au călărit (ori au fost puse în şa ca să călărească, alţii dând pinteni şi ţinând frâul) campionatul nostru în ultimii trei ani se află într-o situaţie precară. Unirea Urziceni mai există doar pentru ca Bucşaru, patronul, să nu dea înapoi banii veniţi din televizări, altfel ea se duce fără putinţă de oprire nu către B, ci către desfiinţare. Se va desfiinţa şi cei trei granzi, Vaslui, Dinamo şi Steaua, vor fluiera a pagubă după înfrângerile şi cele trei puncte pierdute – dacă nu mă înşel, singurele victorii ale ialomiţenilor! Unirea Urziceni nu se înscrie în categoria miracolelor echipelor mici, strălucind un sezon, două şi apoi pierzându-se în neantul diviziilor din ce în ce mai mici, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Nottingham Forest, câştigătoare chiar şi a Cupei Campionilor Europeni. Unirea Urziceni face parte din acel sistem economico-financiar românesc al firmelor care se înfiinţează cu un scop anume (un import cu mari beneficii generate de o lege ştiută doar de câţiva, un contract cu statul rapid şi eficient etc.) şi care dispar imediat după ce mobilul este atins. Investiţii minime, profit maximalizat prin calea cea mai sigură – participarea direct în grupele Ligii Campionilor, merit la care Unirea Urziceni nu contribusie până atunci cu nimic –, un tandem antrenor-manager gălăgios, punând presiune pe arbitri, pe oficiali, ţipând primii spre a băga sub preş oarece mizerie din jurul rezultatelor echipei. Ple­carea, oarecum învăluită în ceaţă, a lui Dan Petrescu a fost primul semn că se scufundă corabia de Bărăgan. Când şi Meme s-a dus, totul a fost clar. Transferul, cu turma, de jucători la Steaua, în contul unei datorii neclare şi dubioase, aşa cum se întâmplă când patro­nii noştri de fotbal sunt oameni de afaceri, a consemnat sfârşitul. Ca scandalul să nu ajungă pe la DNA sau pe la controale financiare, Bucşaru şi-a luat seama şi nu şi-a retras echipa din campionat. E mai simplu să o lase să moară! Doar nu or fi atât de lipsite de suflet autorităţile române să scotocească sub salteaua unui muribund! Şim vorba Şeherezadei când vrea să treacă la alt episod al poveştii sale, „şi gata cu...”.


O ascensiune la fel de spectaculoasă a avut şi CFR Cluj. Din C în B, din B în A, din A în Liga Campionilor. Tot fără nicio contribuţie la punctele care i-au adus României un loc direct în grupe, adică în jur de 10 milioane de euro! Adică, să nu investeşti până atunci, dar să fii aşezat direct la masa bogaţilor, neplătind nici măcar tacâmul e o bună afacere. Cu jucători de prin alte părţi, cu antrenori daţi afară după ce câştigă eventul, cu o perdea destul de netransparentă trasă în jurul vestiarelor, vieţii şi afacerilor echipei, CFR Cluj se erijase în model de manageriat fotbalul în România. „Ceferiştii portughezi“, ca să le zic aşa, jucau bine şi câştigau, jucau prost şi erau sprijiniţi, împinşi, ajutaţi pentru că „o echipă mare câştigă şi când joacă prost“. Sigur că nu făceau mare brânză prin Europa, dar, orişicât, câte-o victorie (ce ciudat, toate au fost în debutul întrecerii, atunci când nici victoriile, nici înfrângerile nu sunt capăt de ţară), câte-un egal cu formaţii care aduceau rezervele, s-ar zice că nu s-au făcut de râs mai mult decât celelalte echipe româneşti. Anul ăsta, pe CFR a scăpat-o cineva din braţe (norocul?, federaţia?, jocul hazardului?) şi se află mai aproape de retrogradare decât de fruntea clasamentului (scriu înainte disputării meciului său cu Steaua!). Nu va retrograda. Dar nici nu cred că va mai ieşi din mediocritatea unei echipe de pluton. Rămâne de văzut cât de generoşi se vor dovedi atunci patronii, câtă înţelpciune vor avea în declaraţii, pentru că, atunci când le mergea bine, erau filozofi mai mari decât Ţuţea, la cârciuma din blocul Turn, vizavi de Sala Palatului.


Aducerea lui Sorin Cârţu a fost una disperată. Dar nu nebunească. De la Sorinacio se cereau rezultate: maestru al apărărilor şi al dispreţului faţă de jocul dus dincolo de centrul terenului înspre poarta adversarului, s-a crezut că, mai ales în Europa, Cârţu va ciupi puncte. Când îţi furi singur căciula cu victorii „a la Bistriţa“, la Basel nu puteai fi decât penibil. Echipa a fost penibilă prin neputinţă, Sorin Cârţu – penibil prin criza de furie care a dus la vandalizarea băncii tehnice. Uitaţi-vă la toată secvenţa: Sorinacio e „tenacio“, dă cu pumnii, dă de câteva ori cu picioarele, se sprijină ca să aibă un punct de sprijin. Vrea cu diandinsul să distrugă. Poate omul era într-o criză, pentru că antrenorul nu avea de ce: nu era furat de arbitri, nu ratau ai lui cât să-l aducă la furie, era un meci mediocru, în care elveţienii erau mai puţin mediocri decât noi. „Dacă aveau termopane, nu se spărgea geamul”, a zis Sorin Cârţu. Probabil că aici e hiba: el se antrenase pentru geamuri termopan. De unde să ştie că elveţienii, lumea civilizată a Europei, au renunţat la termopane şi că ele au rămas săracilor din Est, să le considere un lux al construcţiilor?!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul