Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Recuperări fabulatorii pentru micile drame

        Dan Cristea

În poemele sale în proză, semănând adeseori unor pagini de jurnal intim, Doina Ioanid, poetă douămiistă, potrivit debutului său, din anul 2000, cu volumul de versuri Duduca de marţipan (urmat de alte trei culegeri), aduce exemplul unei vieţi sensibile a trupului, resimţit, cu mare concreteţe, în adâncul său fiziologic, impenetrabil, articulându-se, „printre ţesuturile moi, printre organele pulsând ca nişte sori speriaţi, acolo unde nimic din ce-i afară nu mai răzbate“.


Această metaforă, în special, a organelor care pulsează, precum într-un cosmos în carenţă de energie, ca nişte „sori speriaţi“, e în măsură să dea o idee despre forţa şi calitatea imaginarului de care dispune poeta, căci figura tropică de aici sugerează o fostă măreţie, acum degradată, aflată în scădere. Ea se leagă de o temă majoră a cărţii, cea a trupului precar, înstrăinat, abandonat de iubire şi secat de seve vitale, asemeni „trupurilor năruite ale atâtor femei“. În acest trup refractar, care se usucă şi care „refuză să mai primească lumea înăuntrul său“, se moare de o moarte lentă, ca un fel de asfixie: „inima se strânge şi se stafideşte ca strugurii puşi în pod la uscat“, carnea se retrage ori se vestejeşte. Schimbul cu ceilalţi, voliţional, afectiv, e pus sub semnul întrebării în atari condiţii („la ce bun să te mai străduieşti, la ce bun să mai zâmbeşti?“ ).


Pentru Doina Ioanid, trupul este indicatorul de vitalitate al fiinţei. El se poate „împuţina“ din pricina creşterii în vârstă: „Bătrâneţe- carne- cuşer, bătrâneţe- carne –cuşer, toate arterele trupului meu duc spre tine“. De aici, imaginile necomplezente ale bătrâneţii şi bolii („capetele hâde de bătrâne ivite brusc în lumina serii“, „destinul jilav“ al mamei) sau refuzul rebel faţă de maturizare: „Dar cine vrea să fie mare? Poate doar caraghioşii, doar tâmpiţii care cred că nu mai au încotro. Dar nu eu, nu eu“. (p. 9 ). Absenţa iubirii constituie o altă cauză pentru care trupul suferă. Astfel, cum foarte subtil ne lasă să înţelegem versurile poetei, esenţa personală (eul) nu-şi mai găseşte locul propice într-un trup ocolit de tandreţe şi perceput ca străin: „ Unde sunt eu înghesuită, înghemuită în trupul ăsta? Unde sunt eu în canea asta veştejită, care nici măcar nu-mi aparţine  Unde stau eu în trupul ăsta peste care nu vor mai trece mâinile tale? Şi unde se duc toate trupurile femeilor neiubite?  trupurile lor dislocate, cu pielea rugoasă, de elefant, trupuri pământii pe care nici vântul nu le mai mângâie. Unde se duc, oare, toate visurile lor de tandreţe cu gust de tiramisu?“ (p. 18). Un „autoportret“ duce la extrem starea iritantă, insuportabilă a propriei anatomii, îndepărtarea de sine şi deopotrivă de ceilalţi: „Pielea mea e din vată de sticlă, limba mea e din vată de sticlă, până şi ochii-mi sunt din vată de sticlă. Şi nici o atingere nu mai e cu putinţă“. Confesiunea îmbracă, de asemenea, accente dramatice, de lepădare furioasă de propria identitate şi de propriul „destin“ biografic („toate leşurile pe care le târâi din copilărie cu mine“), care cuprinde şi condamnarea antiburgheză a rigidităţii familiale: „Mi-am dorit dintotdeauna să fiu altcineva, să mă trezesc dimineaţa, să mă uit în oglindă şi să nu mai fiu eu, ca să scap de privirea hăituiă a mamei, de privirea ei de animal care nu pricepe nimic din ce i se întâmplă. Aş fi vrut să plec în lume, să-mi găsesc altă familie, unde fetele au voie să chicotească şi să poarte părul lung, dar nu puteam s-o las pe Mary – cine i-ar mai fi spus poveşti înainte de culcare? - şi nici pe bunici, atât de munciţi şi de trişti. Aşa c-am rămas să locuiesc mai departe în casa cu obloane, împachetată în negrul de fum“.


Poeta nu face nici un secret din faptul că scrie cu precădere poeme ale visceralului, privit şi cu ironie, ca temă literară, dar şi ca un punct nodal în ce priveşte percepţiile şi trăirile sale de exacerbată acuitate: „Ce mondenitate să fii visceral, ce lux nepermis! Viscerele nu sunt de pus în galantar. Acolo se adună mizeria, meschinăria, ura şi frica. Acolo e maşina de tocat a bunicii, cutia cu Pandora cu tot. Acolo doarme mama cu mulţimea ei de prietene diabetice, nevrotice şi betege înainte de vreme, cu mâinile tăiate-n borcane. Acolo totul e complicat şi foarte amestecat. Acolo trosnesc retortele, acolo se moare fără glorie. Acolo, acolo, nimeni nu minte. Acolo, în frigul umed, stăm cu toţii, cu chipul răsucit înăuntru, ca o mănuşă întoarsă pe dos“ (p. 7).  Versurile poemului, dacă le privim cu atenţie, au, printre altele, şi calitatea de a expune câteva dintre motivele pe care le abordează în poezie Doina Ioanid. După cum e de observat şi referinţa, dată fiind sursa şi „retortele“ versului („acolo, acolo, nimeni nu minte“), la „sinceritatea“ inerentă a confesiunii.


 Ca şi absenţa iubirii sau, de fapt, ca o altă faţă, ca o altă denumire a acesteia, singurătatea nu numai că se „trăieşte“, se „simte“ fiziologic la nivelul întregului organism, dar îşi şi scrie propriile poeme pe trupul devenit el însuşi un soi de carte: „Am scris despre singurătate, poeme despre singurătate. Dar încă n-o cunoşteam cu adevărat. Singurătatea care-ţi foarfecă măruntaiele şi te izbeşte de pereţi, singurătatea de ghetou bucureştean, cu ţigani strigându-ţi din containere să nu te apropii. Singurătatea cu mirosul rânced, stătut, cu indiferenţa ei crasă. Singurătatea care-ţi goleşte trupul de toate organele, până ce nu mai rămâne din tine decât o carcasă rătăcind noaptea pe străzi. Şi iată, singurătatea, cu balele ei de buldog, îşi scrie acum poemele, propriile ei poeme, direct pe trupul meu“ (p.20). Autenticitatea trăirii e asigurată, aşadar, prin mărturia trupului, a viscerelor chiar. Singurătatea, în acest caz, nu e un concept, ci o stare concretă, sensibilă, trecută, filtrată prin corp şi înscrisă pe acesta ca un poem al său. La fel, într-un poem despre patrie, poeta nu lucrează cu o abstracţiune sau cu o idealitate, ci propune, pentru a umple rama conceptului, o sumă de lucruri, de obiecte şi sentimente familiare, de intim contact. Definiţia se transformă într-un soi de reificare de uz personal: „Patria mea e trupul hârbuit al bunicii, pândit de muşcatele negre, patria mea sunt oasele bunicului meu, patria mea sunt cearcănele surorii mele, întinse până spre cer, spre mila lui Dumnezeu. Patria mea sunt merii, perii şi nucii din curtea în care n-am mai călcat de ani buni. Patria mea e vulpea asta năpârlită care scheaună zi şi noapte în mine. Patria mea e sâmburele strâmb al neputinţei dăruit mie la plecare de Taia“.


Eforturile de a oferi versurilor şi imaginilor concreteţe sau de a le pune sub o pecete de sensibilitate personală, întipărită îndeosebi în preferinţe ori în idiosincrazii materiale, se pot urmări în mai multe direcţii. Astfel, peisajul urban mizerabil apare îndeobşte sub forma fluidului vâscos, păstos, îngroşat („noroiul cleios de la periferia capitalei“, „asfaltul topit pătat de dudele coapte“, inima care „dospeşte şi creşte peste blocurile coşcovite“). Încercarea de a lipi la loc fiinţa destrămată se face cu pelicanol, în aşa fel că „Sunt toată numai pelicanol“. Recursul la imagini şi fantasme de animale şi insecte pentru a exprima stări fizice sau mentale e frecvent şi caracteristic pentru procedeele stilistice ale autoarei. Se pot cita: „O vulpe scheaună zi şi noapte în mine“; „Suferinţa locuieşte în mine ca un câine otrăvit şi neajutorat“; un motan, Bobică, „absoarbe tot răul, toată cocleala care musteşte în mine după o zi de lucru“; singurătatea are „bale de buldog“; „În gâtul meu umblă furnici roşii“.


 Bineînţeles, animalul fantasmatic prin excelenţă, prezent încă din titlul volumului, e „aricioaica“, fabulă a singurătăţii care ia mai multe înfăţişări, de la cea ţepoasă şi zbârlită, care, în miez de noapte, dă târcoale sau se ţi strecoară de-a dreptul în pat, la imaginea mai îmblânzită, care conversează insinuant şi obsecvios în zori de zi, propunând acceptarea: „În mijlocul camerei, nu mă aşteaptă decât ea, aricioaica. Botul ei umed îmi atinge glezna. Se gudură pe lângă mine: de doi ani şi jumătate, de când locuim împreună, îmi place să cred că noi două am devenit, dacă nu prietene, cel puţin amice. Şi nu pot să pricep de ce te ferşti de mine“. Regenerarea, întremarea din stările de vulnerabilitate depresivă vin din lecţia simplă a naturii, expusă, şi aceasta, sub forma mascată a fabulei: „Dacă animalele ar putea vorbi, ne-ar spune că suntem doar umbre printre umbre, fantasme în destrămare, închipuire şi disperare. Ne-ar spune că zilele ne rumegă pe tăcute şi habar n-avem să trăim. Ne-ar spune c-am uitat gustul bun al dimineţii şi cântecul pământului“. Ultimul poem al volumului, ca o rugă­ciune, se exprimă în acelaşi sens, al revenirii regeneratoare la lucrurile simple, mărunte, din ordinea firii: „Sădeşte-mă, Doamne, în pământul reavăn şi aburind. Sădeşte-mă ca pe o tufă de crizanteme. Sădeşte-mă şi ţine-mă lângă lucrurile mici, lângă gărgăriţe şi furnici. Şi-apoi vino de mă culege. Dimineaţa, pe ceaţă, pe brumă. Culege-mă şi dă-mi iarăşi drumul în lume“.


O lecţie diferită, de lume mondenă, zeflemitoare, bazată pe o aşa-zisă competenţă în relaţiile vieţii, e su­gerată prin prezenţa în câteva poeme a personajului Mika-Lé, personaj care poartă numele bastardei degenerate, cu instince erotice, din romanele Halippa ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Astfel, Mika-Lé susură bărbaţilor, în ureche, „viaţa ei de musculiţă bezmetică şi apoi le retează tendonul, cu un simplu fir  de păr“. Ceea ce ar fi de apreciat în poemele inteligente şi de fineţe ale Doinei Ioanid, dincolo de calitatea imaginarului, de diversitatea registrelor sau de visceralitatea unor confesiuni, ar fi absenţa emfazei, detaşarea, firescul, ironia şi autoironia cu care poeta îşi priveşte „micile drame“. Pe acestea, cum scrie, „le pun pe moaţe, să pară mai altfel“.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul