Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Biographia literaria

        Daniela Firescu

Rareori posteritatea cultural-istorică a unui personaj atinge cote atât de înalte precum în cazul contesei Elisabeta Bathory, controversele iscate în jurul actelor sale  transgresează istoria, intră în ethosul medieval, cunoaşte adăugări, răstălmăciri, exagerări şi dă la iveală o imagine fabuloasă şi la fel de ireală precum pare să fi fost reala contesă. Recuperarea istorică fiind destul de problematică, Andrei Codrescu se angajează într-o recuperare culturală a personajului şi recreează în Contesa sîngeroasă (Polirom, 2010, traducere de Ioana Avădanei) o biografie literară, o incursiune subiectivă pornind de la documente cât se poate de obiective (Arhiva Naţională a Ungariei).


Pretextul romanului îl constituie mărturia lui Drake Bathory Keresztur, un descendent al contesei, cetăţean american reîntors în Ungaria după căderea comunismului şi implicat în uciderea unei tinere. Reîntors în America, acesta se autodenunţă şi îşi justifică crima prin contaminarea/intrarea în zona de influenţă malefică a contesei care nu s-a epuizat şi intră violent în prezent.


Romanul se deschide şi evoluează pe două dimensiuni temporale: cea a basmului gotic ce o are ca protagonistă pe Elisabeta şi cea de romanzzo criminale în care se trezeşte implicat contele Bathory-Keresztur. Sugestiile de fabulos sunt prezente de-a lungul întregului roman, pentru că pretenţia de supranatural, ireal face suportabilă descrierea halucinantă a faptelor contesei ca „într-un basm de Fraţii Grimm, revăzut de Marchizul de Sade” (The Boston Sunday Globe). Tot astfel ca într-un basm, contesa „tare mâhnită de trecerea timpului, mâniată de trădarea cărnii şi abătută peste măsură de ofilirea tinereţilor sale, le-a cerut slujnicelor să spargă toate oglinzile din conacul ei din vârf de deal, în Budapesta”. Metafora oglinzii apare ca martor inflexibil care înregistrează trădarea timpului (pentru Elisabeta) şi trădarea istoriei (pentru Drake care nu suportă oglinda din celulă), însă, în timp ce Drake nu se acceptă pe sine, gestul contesei este invers şi, dincolo de impresia de cochetărie, superficialitate, revolta ei e că se pierde pe sine. Cruzimea, violenţa, excesele ce alcătuiesc existenţa Elisbetei Bathory, desfăşurate pe fundalul unui Ev Mediu întunecat, sunt explicate în conexiune cu răscoalele sângeroase ale ţăranilor - tributare mai ales unui anu­me episod -, răscoala lui Gheorghe Doja şi pedepsirea exemplară într-un spectacol de groază regizat de Palatinul Thurzo, unchiul Elisabetei. Explorarea mecanismelor durerii pare să fie moştenire de familie, astfel, contele este inventatorul roţii de tortură şi posesorul unor maşinării rafinate de schingiuire, cum ar fi fecioara de fier, iar crezul său este „moartea nu este de ajuns. Trebuie să adăugăm ceva mecanică”. Însă experimentele sale se aplică exclusiv răsculaţilor şi, ajuns la senectute, respinge crimele nepoatei sale: „lumea cum o ştim noi s-a sfârşit. Dacă nu ar fi fost indicaţiile lui Luther, nu am mai putea distinge între sîngele nobil şi bogăţia isteaţă. Între crimele ţăranilor şi nebunia nobilimii. Mi-am trăit viaţa păzind aceste diferenţe”. Educaţia sincretică de care beneficiază tânăra contesă (eruditul călugăr florentin Silvestri şi teologul protestant Hebler) se reflectă în spiritul ei contradictoriu, în firea ei iscoditoare, neli­niştită. Captivă unui nominalism medieval empiric, trebuie să probeze cuvintele pentru a le înţelege şi pune la cale reprezentări precum cea a novicelui sodomizat de ţiganului păpuşar. Poziţia privilegiată o ajută să-şi îndeplinească toate capriciile, iar alaiul infernal condus de Darvulia reprezintă o alternativă atunci când logica  nu o satisface, doica sa iniţiind-o în taina ierburilor şi a vrăjitoriei.


Obsesia timpului se manifestă de timpuriu - de la omorârea timpului (grija principală a nobilimii cu o mulţime de timp la dispoziţie de ucis) până la stagnarea timpului, la învingerea timpului. Ei i se adaugă obsesia frumuseţii, însă, cum intuieşte peste secole Drake Bathory, Elisabeta deţine cheia unor chestiuni mult mai importante decât „simpla problemă a frumuseţii”. Toate preocupările ei gravitează în zona unei poetici a sufletului, a credinţei că sufletul e cel care aduce frumuseţe pielii şi a determinării de a atinge frumuseţea deplină, posibilă când „sufletul atinge fiecare bucăţică de piele, pe dinăuntru”. Frumuseţea ca antidot al urâţeniei din jur, ca estetică a urâtului - „există frumuseţe şi în trupurile cocîrjate” - este dusă la extrem: frumuseţea silită să se manifeste „ademe­nind-o sau biciuind-o către suprafaţă”.


Partea secundă a romanului, dincolo de monologul confesiv al urmaşului contesei şi angajarea într-o conspiraţie mistico-politică, serveşte drept încadratură romanului gotic. Drake Bathory încearcă să reconstituie, să înţeleagă şi să se reconcilieze cu apăsătoarea moştenire de familie. Investigaţiile sale, dimpotrivă, răscolesc trecutul, îl readuc în prezent, ca într-un fel de maşină a timpului, fantoma contesei, prea des invocată, ameninţă să revină la viaţă. Se produce o repliere a personajelor, anturajul contesei se conturează ambiguu: cuplul Lilly Hangress - Tereza e reluat după modelul Elisabeta-Tereza. Admiratoare ferventă a Elisabetei Bathory, profesoara Lilly Hangress, protejată a fostei nomenclaturi, recreează stilul de viaţă al contesei şi cultivă un fel de doctrină metempsihotică. Poetica sufletului e completată de poetica sângelui şi întregeşte portretul contesei Bathory: „Folclorul unguresc musteşte de sânge. Frumuseţea şi sângele sunt îmbinate în basm, în proverbe şi în înţelepciunea populară. Fetele se înţeapă cu ace de cusut şi dorm o sută de ani (....) În afara literaturii, în lumea reală, curgeau fără încetare râuri de sânge. Măcelurile ţăranilor, devastările ciclice ale Morţii Negre, bătăliile fără sfârşit făceau din lumea mea o insulă nesigură într-o mare de sânge”. Înghiţită de sânge la propriu, ea imprimă actelor sale o dimensiune mistică, ce se revendică practicilor alchimiştilor ce visau nu numai piatra filozofală, ci şi nemurirea, „suspendarea timpului pentru a păstra frumuseţea trupului în eternitate”. Sub prezenţa hipnotică a lui Lilly, are loc un astfel de experiment la limita supranaturalului în urma căruia, aparent, Tereza moare, iar spiritul contesei reînvie.


Poetică, senzuală, violentă, fantastică, fascinantă, terifiantă asemenea contesei Bathory, cartea lui Andrei Codrescu reînvie o epocă, reinventează un personaj.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul