Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Imperativul detașării

        Felix Nicolau

Posibil ca mulţi să strâmbe din nas la Temă pentru acasă (Princeps Edit, 2009), romanul lui Nicolae Dabija, pe motiv că scriitura ar fi tradiţională. Ceea ce n-ar fi decât o izbucnire de invidie, întrucât romanul e solid, cu miză şi poveste. Adică exact ce-i face trebuinţă unei scrieri clare, cu intrigă şi personaje bine precizate. Pe de altă parte, niciodată nu am înţeles de ce se aşteaptă o miză a subiectului de la romanele experimentale. De ce ar avea ele nevoie de aşa ceva, când pariul lor este forma şi abordarea înnoitoare?


Nicolae Dabija nu-şi propune să inoveze, ci să scrie o poveste cutremurătoare la modul sobru, fără extazieri şi plângerete. Şi, în general, reuşeşte!


Primul capitol mi s-a părut, în ce pri­veşte ritmul şi sacadarea relatării, o reproducere basarabeană a binecunoscutului 1984 de George Orwell. După care schimbarea de registru e bruscă, intrându-se într-o zonă purificată moral, eroică şi liniară, care va prinde foarte bine la o anumită categorie de public, nu neapărat cea mai educată. Propriu-zis, romanul ar fi o recuperare a memoriei tatălui de către fiul născut în Gulag. Dar şi a memoriei mamei, ucisă de gardienii roşii din Siberia.


Scriitorul a gândit bine forţa de impact a scrierii. Pe de o parte, peisajul dramatic al Siberiei, cartografiat anterior la noi de Eminescu, la modul fantastic, iar pe de altă par­te, condiţiile de detenţie, mult mai dure decât cele la care albii îi supuseseră pe roşii în cartea-fluviu a lui C. Stere.


Aşadar, calităţile romanului sunt claritatea, pasajele nervoase, scrise în formatul unui poem, dar nu poetizante, precum şi moldovenismele delicioase: „În tăria cerului se aude frăsuind o ciocârlie”.


De la Lecţia de literatură încolo, lucrurile nu mai sunt aşa sclipitoare. Nicolae Dabija se implică afectiv în textura cărţii prin crearea unor caractere exemplare, dar stereotipe. Mihai Ulmu, profesorul de literatură dintr-un sătuc, este culmea tipizării. Exemplar din toate punctele de vedere (patriot, erou, profund, cunoscător de greacă veche, latină şi sanscrită), el nu-şi trădează trăirile în niciun fel şi nu dă semne de mini­me urme de umor care l-ar putea umaniza. Ţeapăn ca un erou de roman moralizator din secolul al XIX-lea, el se comportă ca un actor ce interpretează o piesă didactică la o serbare şcolară. Când apar tancurile sovietice în sat şi soldaţii înlocuiesc portretul lui Eminescu cu al lui Stalin, ordonându-le elevilor „să fiţi fericiţi”, el nici nu ia seama la catastrofă şi-şi vede de lecţia Despre iubire, cu exemplificări din La steaua de Emi­nescu. Când elevii fac rocada portretelor şi pe al lui Stalin îl mâzgălesc, tâ­nărul profesor se oferă victimă la depor­tare, însă îi fixează condiţii ofiţerului: să nu i se pună că­tuşe, astfel încât elevii lui – destul de copţi, de altfel, aflaţi în pragul maturităţii – să nu-şi dea seama că e ares­tat. Deci plecarea din sat se face la modul amical, în cabina camionului, lângă ofiţer. După câţiva kilometri este dat jos în pumni, legat burduf şi aruncat printre soldaţi. Nu-i aşa că aduce cu un scenariu de Nikita Mihalkov?


Celălalt pol al sfinţeniei este Maria Răzeşu, eleva îndrăgostită de profesorul ei, că­reia o ţigancă îi ghiceşte o dragoste năprasnică. Ea pleacă în Siberia după iubitul care habar n-are că este iubit. Motivul este înapoierea cărţii de poeme a lui Eminescu, luată cu împrumut. Francesco de Sanctis avertiza că eroii strict pozitivi nu au viaţă, de aceea Paradisul dantesc este inferior din punct de vedere literar Infernului. Roman­cierul nostru probează o candoare romanti­că, care îl recomandă ca pe un scriitor religios.


Dincolo de aceste sincope, adevărata substanţă literară circulă rapid prin venele textului. Profesorul va fi anchetat într-o episcopie, printre portrete de sfinţi şi mucenici. Unul dintre anchetatori posedă un sadism rafinat până la absurditate: îl acuză amiabil de intenţia de a dinamita piramida lui Keops, de a transforma teatrul de Operă din Viena, „ca mostră a barocului bur­ghez”, într-un cămin pentru boschetari, de a distruge Galeria Tretiakov „ca simbol al gusturilor retrograde ale claselor parazitare”. Comploturi destul de „tovărăşeşti”, de altfel. Condamnarea învinuiţilor se va face la grămadă în catedrala episcopală: ţie 15, ţie 25 etc. Şi iată: „În acea zi lui Mihai Ulmu pentru prima dată în viaţa sa i se făcu ruşine că aparţine neamului omenesc...”. Cam atât despre frământările lui interioare.


În lagărul de la Zarianka deţinutul se descurcă binişor. Încinge conversaţii în latină cu Ozea Mendelstam, se face util celorlalţi pentru că ştie şi medicină de la tatăl lui, munceşte harnic cu roaba la desţeleniri etc. Mendelstam e o figură vie, cinică, cu o filozofie stoic-creştină a suferinţei: „Nu există oameni răi, există doar oameni suferinzi”; sau „Unicul lucru pe care nu-l regret la viaţa mea sunt greşelile. Anume ele mi-au umplut viaţa de omenesc”. În sfârşit, un om în car­ne şi oase, nu numai îngeri şi draci.


Tot în linia marilor naraţiuni despre lagăre, romancierul îl introduce în joc pe colonelul Kudreavţev care, în paranoia lui stalinistă, predică o dogmă răsucită, amuzantă finalmente: „Închisoarea e o universitate a vieţii”, „Umanizarea omului ar trebui să treacă mai întâi prin dezumanizarea lui”, „un temnicer adevărat este conştiinţa unei naţiuni”. Deţinuţii pleacă la munca istovitoare în cadenţă, pe muzică de fanfară. După trudă, vine rândul cercurilor de dans. Când nişte troţkişti intră în grevă şi solicită proces corect, cu Stalin de faţă, li se face pe plac. Complet de judecată cu ofiţeri superiori din Moscova+tătucul popoarelor. Totul e plauzibil până când Kudreavţev îşi scapă bricheta pe jos şi însuşi marele Stalin i-o ridică slugarnic. Abia atunci împricinaţii realizează că totul e o mascaradă, cu sosii selectate dintre prizonierii foşti actori. După care, fireşte, sunt lichidaţi. Aberaţia sistemului este reliefată şi de arestările printre portarii de hotel, vatmani, liftieri şi elevi de liceu care, din cauza uniformelor, au fost luaţi drept ofiţeri fascişti.


Dacă facem abstracţie de momentele melodramatice – relatate totuşi într-un stil sobru – povestea din roman are suspans şi mesaj cutremurător. Însă rolul literaturii nu este acela de a compune rechizitorii şi nici de a întrupa hagiografii. Dialectica confruntării dintre bine şi rău trebuie lăsată liberă. Şi bine ar fi ca nici romancierul să nu ştie cum se va sfârşi cartea sa, cum vor evolua personajele. Ca să nu avem impresia că ci­tim ceva pe care toată lumea îl ştie pe dinafară. Repet, literatura de calitate nu cano­nizează şi nici nu pronunţă sentinţe. De aici şi vitalitatea ei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul