Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un centaur în centrul Capitalei

        Bogdan Ghiu

Analist de Bucureşti
Imediat după scurgerea a mai bine de jumătate din mandatul actualei „primării” generale a Bucureştiului, când deja încep să se facă simţite la orizont mişcări de trupe pentru viitoarea bătălie electorală, dintr-o dată, trezindu-se din adormire, Bucureştiul se transformă într-un şantier şi devine, ca atare, o temă aproape zilnică de ştiri şi discuţii.
Fenomen cu totul necunoscut până acum, asistăm la apariţia unui nou domeniu mediatic de interes: actualitatea bucureşteană.


Bucureştiul devine, altfel spus, în sfârşit, o metropolă, adică un domeniu de discuţie complex, multidisciplinar, de sine stătător.


Există, avem, în sfârşit, o actualitate propriu-zisă bucureşteană. Bucureştiul capătă, în sfârşit, consistenţă şi dinamică proprii.


După ce ani de zile, de aproape, în curând (primăvara viitoare), un deceniu, am încercat să mă ocup, ca domeniu aparte, de sine stătător, de interes, de actualitatea bucureşteană, mai mult inventându-mi, însă, obiectul de studiu, iată că în sfârşit Bucureştiul capătă consistenţă şi cere o analiză aparte, susţinută.


Pot, în sfârşit, deveni, cu acte în regulă, nu doar dintr-o pasiune şi o ambiţie pur personale, cronicar bucureştean sau analist de Bucureşti - spuneţi-i, mai în glumă, mai în serios, cum vreţi!


Aşa cum, sper, v-am obişnuit, voi continua să-mi iau ocupaţia foarte în serios. Abia de-acum înainte, mai în serios ca niciodată!


Compunerea şi compoziţia oraşului
Luni, 6 decembrie 2010, după mai multe întârzieri cumulate, suprapuse, întârzieri mai mari şi mai mici, de mai multe tipuri, unele istorice, dramatice, altele accidentale, neglijabile, a fost inaugurată oficial statuia lui Carol I din faţa Aulei Bibliotecii Centrale Univer­sitare, fostele Fundaţii Regale.


Încă din momentul instalării ei pe soclu şi chiar încă din momentul testării amplasării ei, operată acum câţiva ani, această statuie mi s-a părut puţin prea mare.


Şi mă grăbesc să fac, deja, două precizări „metodologice”, adică de bun-simţ.
1) Când spun că noua veche statuie a lui Carol I realizată, invers istoric, de către Florin Codre-Ivan Meštrović, este „puţin prea mare”, încerc să descriu, nu să calific. Nu spun, deci, nici că e bine, nici că e rău. Încerc, pur şi simplu, să constat.


2) Când spun că noua-veche statuie din Piaţa Palatului este „puţin prea mare”, nu o judec, substanţial, în sine, ca element separat, ci în mod comparat, relaţionat, ambiental, contextual.



Nimic, într-un oraş, nu poate fi analizat doar în sine, separat, izolat. Pentru că nimic, într-un oraş viu, nu există, nu poate să existe separat, izolat, în sine, substanţial. Mai mult decât orice tablou, orice oraş este, în primul rând, o compoziţie.
Spre deosebire, însă, de compoziţia unui tablou, operă de artă având un autor, în cazul compoziţiei şi al compun­erii unui oraş nu există un (singur) autor transcendent, separat, sau nu există un astfel de autor-Dumnezeu unic. Cu toţii compunem, activ, chiar dacă inconştient, prin gesturile şi acţiunile, dar şi prin privirile noastre, prin schemele noastre de percepţie şi de înţelegere, care nu sunt niciodată date, ci întotdeauna se formează, oraşul. Arhitectura stă (şi) în gesturile fiecăruia dintre noi.


Principiu, deci, de analiză urbană: elementele care compun un oraş nu trebuie analizate niciodată doar separat, în sine. Sau aprecierea lor de sine ca elemente stătătoare trebuie să urmeze după evaluarea contribuţiei lor la compunerea procesuală, permanentă, niciodată încheiată, a oraşului.


Într-un oraş nimic nu e frumos (doar) în sine
Când spun asta - lucru, din nou, de bun-simţ, dar bunul-simţ e cel mai greu de găsit, de nimerit, de trezit, de regăsit şi de păstrat - n-o spun dintr-o concepţie holist sau clasicist-„totalitară”, care ar pune întregul (oraşul sau societatea) deasupra individului, a „atomilor”. Nici pomeneală!


Ci într-un sens mult mai dinamic şi chiar mai dramatic, mai dramaturgic, dintr-o perspectivă procesuală, conform căreia orice element, în compunerea şi în compoziţia unui oraş, le influenţează pe celelalte, interacţionează cu ele, făcând ca arhitectura unui oraş să nu fie niciodată în totalitate dată, finită, sau să fie doar o scenă deloc pasivă, ci una care interacţionează, la rândul ei, cu actorii.


Scena oraşului este modificată de către cetăţenii-actori, pe care, la rândul ei, îi influenţează.


De aici derivă nu o anulare a individualismului, ci un apel la responsabilitatea individului, a tuturor fiinţelor, actelor, acţiunilor, construcţiilor, manifestărilor individuale care compun clipă de clipă, în mod colectiv, societatea, ca nivel global abstract, şi oraşul, ca expresie mult mai tangibilă a ideii de societate.


Or, chiar dacă nu se reduce doar la atât, în expresia ei cea mai adecvată, o societate este oraşul ei cel mai reprezentativ, metropola ei.


Un patron mai puţin cunoscut al Bucureştiului
În Piaţa Palatului, de fapt în partea de „gâtuitură” dintre cele două pieţe care compun acest mare „gol” din miezul Bucureştiului, între Piaţa Revoluţiei şi Piaţa George Enescu, a fost refăcută şi reinstalată o statuie de mult dispărută, care a fost nu numai dislocată, ci şi distrusă, adică, la propriu, topită şi, cinic-simbolic, refolosită: legendara statuie a Regelui Carol I, modernizatorul, europenizatorul României, din bronzul căreia a fost croită statuia lui Lenin care străjuia fosta Casă a Scânteii.


O statuie reia, reface, repetă, aşadar, o altă statuie, dispărută. Ca şi cum orice statuie n-ar fi, deja, prin ea însăşi, o efigie, un simbol al unei realităţi apuse.


Se încheie o paranteză, se îndreaptă o injustiţie, se corectează o abatere, o ieşire din matcă. Un simbol reapare devenind, de fapt, hiper-simbol, simbol, la vremea sa, în actualitatea epocii sale, a momentului său, al unui simbol, simbol pur, deoarece situaţia, contextul nu mai sunt aceleaşi: simbol al unei monarhii la putere, statuia lui Carol I reapare, e refăcută într-un moment când, pentru România, monarhia constituţională care a tras de urechi societatea românească din marasmul ei intern mărunt nu mai este decât istorie. Deci nici măcar amintire vie, trăită, ci document, arhivă rece.


Spaţiul public românesc avea nevoie de această statuie, de refacerea acestei microaxe simbolice a monarhiei echivalente cu modernizarea României, deci cu naşterea, cu apariţia statului român modern ca atare.


Sub Carol I s-a făcut, s-a planificat şi s-a construit primul strat, deja de fundament, al Bucureştiului modern.


Într-un anumit sens, ca întemeietor, Carol I este şi patronul Bucureştiului.


Revine, acum, la locul său, în oraşul căruia i-a dat chip şi un început de structură urbană, metropolitană.


Statuia altuia - instituirea regalităţii mitologice
Închei, deocamdată, analiza la care am încercat să supun refacerea şi reamplasarea statuii lui Carol I în Piaţa Palatului, pe scurta, dar, acum, consolidata, simbolic-urbanistic, axă a figurării monarhiei dintre Fundaţia Regală, actualmente Aula Bibliotecii Centrale Universitare, şi Palatul Regal, axă care desparte, în Piaţa Palatului, Piaţa George Enescu, a Ateneului, de Piaţa Revoluţiei, cu sinistrul, absolut neinspiratul ei monument închinat acestui cel mai recent mare eveniment din istoria României care e Revoluţia din Decembrie 1989.


Statuia lui Carol I, spuneam, pare/este puţin prea mare. Efectul ei contextual-urbanistic este unul de reducere la scară a restului pieţei.


Estetic puţin deranjantă, această măruntă, infimă nepotrivire de scară, neajustare a scării, are, după părerea mea, darul de a crea un infim decalaj, un mărunt defazaj, o discretă desajustare, deci ruptură, care insolitează statuia, situaţia, existenţa ei intempestivă, atrăgând atenţia asupra rolului atipic, din afară, străin, de grefă acceleratoare a monarhiei constituţionale în istoria modernizării (adică a constituirii) României.


Tocmai prin  efectul de stranietate pe care îl creează în interacţiune cu contextul, statuia lui Carol I din Piaţa Palatului, puţin prea mare pentru acel loc, adică pentru acest oraş şi pentru această ţară, simbolizează perfect, dacă se poate spune aşa, semnificaţia monarhiei pentru România: un strop de măreţie, poate tocmai de aceea repede trecătoare, de esenţă străină, poate face mai mult decât decenii şi chiar secole întregi de măruntă identitate cu sine.


Un animal ciudat, un centaur, şi-a făcut apariţia în centrul Capitalei. Aducându-ne aminte de alianţele aparent contra naturii pe care trebuie, din când în când, să avem imaginaţia de a le încheia pentru a intra sau reveni în istorie.


Pentru umanitatea românească, regalitatea lui Carol I este aceea a unui imens cal, a unui extrem de puternic animal nu atât de luptă, cât de tracţiune, de luptă cu inerţia multifactorială. Pentru România, regalitatea a însemnat forţa.


Să faci (ca sculptor) statuia altuia (a altui sculptor), care în sine este, deja, statuia altuia (a unui rege).


Nu degeaba lucrează sculptura - arta constituantă, arta „ontologică” preferată, în regim tradiţional-dinastic, de către putere - cu goluri.


În Piaţa Palatului, Carol I este ajutat să poată continua, din nou, să emane, prin intermediul unei dinastii plastice, dinastie din el însuşi, înmulţindu-se şi potenţându-se spermatic-virtual.


Abisul, vertijul artei - proces constituant de întemeiere (întotdeauna mitologică).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul