Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mânuitorul de cuvinte

        Ovidiu Calborean

 


În vremea aceea, Proştea Mare nu se numea astfel şi  era locuită de o populaţie Pre-indouropeană, oameni tuciurii cu ochii verzi şi mâini puternice, lungi până la genunchi. Satul era aşezat pe prima terasă a unei văi afluente a Marii Ape Tulburi cu Maluri Mărăcinoase, zeiţă de temut, care făcea spume la gură în fiecare toamnă şi primăvară, jertfind trupurile şi sufletele bieţilor săteni. Motiv din care cel puţin două duzini de şamani şi tot atâţia străbuni de popi au fost ridicaţi în ţeapă.


 


Cei câţiva membri ai celor trei triburi conlocuitoare erau priviţi drept nişte apucaţi de către triburile învecinate. Ba, mai mult, din palisadă în palisadă, li se duse faima de oameni suciţi şi duşi cu mintea, până departe, la războinicii din nord şi la zeii cu făpturi de oameni din sud.


 


Justificată atitudine a triburilor dintre cele trei râuri, căci  sătenii din viitoarea comună Proştea Mare erau ciudaţi şi se purtau straniu. În timp ce toate satele dimprejur şi de peste şapte hotare îşi hrăneau familiile cultivând pământul, pescuind în apele tulburi ale râurilor şi vânând animale fantastice, comunitatea satului de pe Vale stătea toată ziua-n baltă şi pe tăpşan lucrând la oale. Pe mulţi dintre ei, săracii, i-au părăsit nevestele, sătule să-şi aştepte oamenii ziua şi noaptea (au plecat articulând sunete, fiindcă, printre alte anomalii ale acestui sat, era şi aceea că femeile articulau sunetele mai des şi mai abitir decât bărbaţii, fără să vorbim despre tăria vocii).


 


Oalele se tot strângeau, lutul se împuţina, mestecenii curgeau la vale, iar stejarul de foc trosnea însângerat sub topoarele de piatră oacheşă ale sătenilor. Focurile ardeau, fumul se răspândea în văzduh, valea se colora în toate culorile pământului, de se minunau şi pescarii din monoxilele dintr-o salcă şi plutaşii care duceau sarea întotdeauna spre sud, numai bărbaţii celor trei triburi zănatice îşi vedeau încontinuu de olărit. Cu tot belşugul oalelor, pe care şamanii nu mai reuşeau să le vândă nimănui (se îndesară de ele satele din ţinutul celor trei râuri, îndeosebi cele riverane Marii Ape Tulburi cu Maluri Mărăcinoase), sătenii, tot mai mulţi celibatari, puneau râvnă deasă în industria superfluă de ceramică frumos pictată. Pentru că, am uitat să Vă spun, în tot acest efort, cea mai vajnică lucrare era legată de nuanţate spectacole cromatice. Întrucât nu-i ajuta nici puterea braţelor lungi până sub genunchi şi nici dibăcia minţii să strângă cuarţul ochilor, lutul umerilor şi oul sufletului în forme goale de oale, copiii, cei mai mulţi rămaşi fără mame, erau puşi să aştearnă, peste siluetele acestora, pământuri rare şi miezuri înmiresmate cu verde ale ierburilor care vor fi crescut pe atunci, într-o vreme în care nici satul, nici zona şi nici regiunea nu se numeau ca astăzi, mai nimic, de fapt, nu avea vreun atribut asemănător celor contemporane, cu excepţia Vălii.   Asta pot spune cu precizie, întrucât „vale”, ca sunet articulat, vibra mai mereu în semi-dialogurile bărbaţilor, în timp ce la femeile care plecau nu l-am auzit niciodată.


 


Unul dintre copiii mărişori, adolescent aproape, decora puzderia de oale cu semne anapoda, care nu semănau nici cu brăduţul, nici cu frunza de cucută sau cu mersul anevoios şi clătinat al Marii Ape printre colinele împădurite. După îndelungi consultări şamanice, nu se ştie din ce motiv, Sfatul Olarilor a decis ca oalele nebunului să fie  aşezate ca nişte căciuli, desupra depozitului de oale, să fie văzute printre cetini şi nori de toate satele din jur şi chiar de plutaşii sărari. Încă-i drept că semnele lunaticului aprindeau nopţile ca nişte suflete de prunci curaţi, topiţi prea devreme de lutul care i-a născut, în lipsa mamelor care să-i alăpteze, astfel încât, o vreme, triburile dintre râuri puteau cultiva luncile şi puteau vâna ca ziua. De asemenea, ciudatele semne topeau uneori zăpezile înainte de vreme, provocând multe supărări Marii Ape, nevoită să se înece cu trunchiuri de plute şi cu ea însăşi.


 


Trăia în acea  vreme, undeva la miazăzi, un zeu puternic, exilat într-un ţinut în care primăvara nu se sfârşea niciodată. Printre multele amărăciuni pe care i le provocau dregătorii, pelerinii şi supuşii de rând, se număra aceea, de altfel cea mai intensă,  că mai marii nu reuşeau  să-i afle oameni pricepuţi în a-i împodobi palatele şi templele, mai cuprinzătoare decât lumea întreagă.


Cum însă şi în acea vreme, necesităţile, caracterele şi curiozităţile hoinăreau în cvadrigele tumultoase ale vorbelor, nemulţumirea cea ameninţătoare a Stăpânului Primăverii a ajuns şi la triburile dintre cele trei râuri.


 


Într-o dimineaţă rece de început de aprilie, Marele Şaman al Satului din Vale a fost smuls din meditaţie de precipitarea sătenilor care, pentru prima dată, după lungi ani, au lăsat lutul neatins şi focul neaţâţat. Cum din extazul iniţiatic şamanul nu–şi ieşea decât de câteva ori într-o mie de ani (ultima dată când au hotărât să-i pună zurliului oalele între cetini), această împietate căpăta un dramatism intens.


 


O delegaţie a triburilor a adus de ştire sătenilor, în primul rând şi şamanului, în cel de-al doilea, necesităţile zeului din miazăzi şi ameninţarea cum că, o dată ce Domnia Sa se mânie rău, noaptea pământului va înghiţi întreaga lume. Dar mai ales că, la supărare, zeul va interzice olăritul pentru şapte sute de ani, şaptezeci de nopţi şi şapte ceasuri, ceea ce însemna că toţi sătenii vor trebui să vâneze animale bizare în noaptea pământului, iar oalele se vor face iarăşi singularităţi argiloase, stejari şi cuarţuri înţepătoare, numai bune de zdrelit picioarele sătenilor, doar cu o jumătate de măsură de bol mai lungi decât mâinile.


 


Şi duşi au fost împuterniciţii triburilor, cu hora lor de spaime şi podoabe cu tot.


Au lăsat însă în sat şi pe vale o durere compactă, aidoma nopţii pământului.


Hora gândurilor i-a cuprins pe toţi: pe şamani, vraci, neofiţi ai religiilor ulterioare, Sfatul Olarilor, bătrâni şi copii, inclusiv toate ierburile, iazurile Vălii şi marnele înţepenite-n versanţi...


Desigur, copilul cel zurliu îşi vedea de pastelurile şi gravurile sale contradictorii, împodobind plinurile şi golurile oalelor, unele după altele...


 


Copilul, aproape adolescent, cu puţine merinde în desagă, străbătea încrâncenat defileul, în drumul său spre sud, mereu spre sud. Din loc în loc, găsea pământ bun de oale, din care, lipsindu-i ştiinţa de a le da formă, îşi confecţiona mici tăbliţe dreptunghiulare, pe care le tot asuprea cu semnele sale neînţelese.


 


Întrucât nu se pricepea să pescuiască sau să vâneze şi nici nu cunoştea rădăcinile bune de mâncat, nu după mult timp, rămase fără merinde: abia mai putea pipăi tăbliţele, în obscuritatea arctică indusă de laptele-cucului, buruiană din care, într-un elan inconştient, a înghiţit ceva mai mult de un fir. Dar mâinile, mâinile începeau să lucreze fără încetare, aşternând semne peste semne, încurcate la început, riguroase mai pe urmă.


 


Întunericul s-a desfăcut, miraculos din desagă, tânărul a prins să separe bucăţi de hrană şi amnare din cremene bună, iască şi rogojină. Înviorat, îşi regăsi surâsul indife-rent la mersul lumii. Lumina primăverii de la miazăzi îi binecuvântă merindele şi celelalte minunăţii plămădite din lutul tăbliţelor însemnate cu semne alandala.


 


I-a trebuit o vreme să se desluşească efectul semnelor asupra tăbliţelor. Semnele i-au ţinut de cald, de îndestulare şi de tovărăşie.


 


Casa Zeului şi a Cerurilor din Ţinutul Veşnicei Primăveri era la începutul unei expansiuni sentimentale fără egal sub dospeala ultimelor veşti. După ce vreme întreagă, cerga împovărătoare, din lână de capră, praf de oase şi cuib de viespi uriaşe s-a aşternut peste locuinţele troglodite în care sălăşluiau sufletele suspuşilor, iar securile spaimei atârnau de capriciile ruginite ale Stăpânului, subţiri ca mirosul mirodeniilor, pregătite să scurteze orice suflare a libertăţii, urlete prelungi, încă înfundate, răzbăteau aritmic din ră­runchii pământului, semn că urma ceva cu adevărat măreţ,  înfricoşător, ceva pe cale să se întâmple.


 


Nişte dregători efeminaţi au rătăcit corăbiile la vest, iar acolo, mare minunăţie, au găsit acei oameni pricepuţi care să decoreze Casa Lumii, durată de zeul izgonit pe pămînt de destinul său cel prost, fără de care, se-nţelege, cerurile n-ar mai fi pământ şi apă, lumea lume, lumina lumină, nici oamenii supuşi desăvârşiţi.


 


Astfel că, de-a lungul a mai multor săptămâni, zeul decretă sărbători şi orgii nemaiauzite, iar pe maeştrii decoratori s-a oferit să-i întreţină în buna sa cheltuială, cu voioşie, până la desăvârşirea grandioasei lor opere.


 


Într-o astfel de detonaţie strălucitoare, demenţa elibe­rării de angoasa aşteptării îi determină chiar şi pe supuşi să întreţină, la rândul lor, alaiul pestriţ şi sofisticat colportat prin universul întreg de maeştrii palatelor cereşti. Lumea cânta de bucurie, păuni, ibişi, fenixi şi multe alte feluri ale păsăretului decorativ şi bun la gust executau rotocoale concentrice în văzduhul veşnic trandafiriu, leii se pupau cu ierbivorele, peştii săreau să culeagă nimfe din lună şi o ploaie de aur răcorea primăvara veşnică a locuitorilor; evul oprimant se apropia de capăt.


 


Când adolescentul - copilul cel ţicnit -  ajunse în fabuloasa Ţară a Primăverii Veşnice, cu  indolenţa-i caracteristică, avu totuşi vreme de-o tresărire: într-un aşa tumult de trâmbiţe dinamice şi dezmăţuri de tot felul, ochiul său, bine racordat la formele exterioare ale lumii şi particulele care agregau culorile, distinse într-o secvenţă a clipei cum albul şi negrul se respingeau reciproc. Şi  cum ipocrizia şi durerea adâncă umblau pe străzi alăturate, cum printr-o poartă monumentală intrau oameni trufaşi, iar în curtea dosnică putrezeau cadavrele. Tot aşa, Zeul cel Măreţ se trezea dimineaţa surâzând, iar seara gemea şi plângea cu lacrimi de sânge şi potasiu. Asta pentru că nici maeştrii cei trufaşi ai Apusului nu-i satisfăceau gusturile şi, rând pe rând, unul după altul, maestru după maestru, cu toţii îi ruinau lucrarea printre atâtea încercări, crochiuri, tuşe, fresce şi alte tehnici ori procedee pe care zeul nici nu le înţelegea, nici nu le suporta; pe la începuturi, au venit câţiva elenişti buni de gură, care tot încropeau cioburi co­-lorate, însă din zelul lor au rezultat numai figuri înlemnite care-l îngrozeu până şi pe El, în calitate de Zeu. Mai apoi şi-au încercat norocul nişte italieni, buni meşteşugari ai culorii şi perspectivei, dar iluziile zeului se volatilizau mereu în scolastica elevată a acestora. Oricum, nu reuşea să guste armonia şi culoarea perfectă. Şi-au mai încercat norocul nişte spanioli nebuni, unul dus rău, care, în loc de prelungirea realităţii dincolo de răceala suprafeţelor zidite, îi provoca dureri de ochi cumplite zeului. Şi nu doar dureri de ochi, ci şi alte suferinţe: pentru a citi desenul acestuia, zeul se multiplica, se infiltra în interiorul culorilor şi a materiei, îşi sublima fiinţa în lumină pură, ca să nu Vă mai amintesc de obositoarele sale răsuciri antigravitaţionale şi dezintegrări pentru a privi această geometrie din toate punctele cardinale. Cel mai aprope a fost tot un italian (foarte evlavios), acesta aproape că a creat încă un Palat, la fel de mare şi frumos ca realitatea, dar mereu baza ope­rei sale, fragilă sub sarcina sofisticată a construcţiei, se surpa pe lespezile din cele mai bune roci cristaline ale pavajelor şi pardoselilor Casei Lumii.


- Stăpâne, a venit omul dintre râuri...


 


Adolescentul se învoi cu greu. Condiţiile erau, desigur, capitale. Tânărul avea doar alternativa unei opere desăvârşite sau a morţii în chinuri inventate sau neinventate la acea dată când nimic nu semăna cu cele din ziua de azi.


 


S-a învoit, dar condiţiile sale erau, la fel, iraţionale ca ale Stăpânului. A cerut doar un morman de lut din cel bun, cam o uncie, şi linişte, preţ de şapte săptămâni, şapte zile şi şapte ceasuri. Nu mâncare, nu apă, nu căldură, nu haine, nici femei sau adolescenţi uşuratici, aşa cum  au pretins Maeştrii din Apus. Mai mult, pentru slujba lui, adolescentul nu pretinse sâmbrie, cu excepţia câtorva care de lut policrom.


 


- Acesta-i mai nebun decât toţi! tună Zeul Veşnicei Primăveri.


Dregătorul de încredere al Stăpânului, care era şi şeful poliţiei politice, nu se putu abţine, în ciuda interdicţiei dictate de tânăr, să nu strecoare ocheade prin ochii unei divinităţi zoomorfe, mai hidoasă decât animalele fantastice vânate de triburile dintre cele trei râuri.


 


- Ce face, ce face?


Năduşit şi transfigurat, Marele Dregător abia mai apucă să îngaime:


 


- ...!     


Tânărul mânuia metodic, dar repede, o mulţime de tăbliţe din lutul cerut ca  unic material. Panachidele erau marcate fiecare cu incizii sistematice, apoi încleiate cu o emulsie din aceeaşi argilă pe pereţii imaculaţi ai palatului. După exact şapte săptămâni, şapte zile şi şapte ceasuri, uşa se deschise şi omul nostru, epuizat şi slab, dar cu ochii smintiţi de fericire, descrise o voltă cu mâinile sale pricepute, invitând zeul şi curtenii în Palatul Cosmic.


 


- Dar... zeul se cutremură văzând o înşiruire de semne geometrice, ordonate, repetitive, într-o gamă cromatică ternă. Un vuiet jalnic cuprinse dregătorii, poporul şi animalele din ogradă.


 


Deodată, consistenţa proteică a semnelor, senzitivă într-un fel nepalpabil, porni dansul creaţiei,  toate culorile şi  miresmele lumii omeneşti şi cereşti se insinuară în palat, timide la început, frenetice la urmă. Semnele se făcură atribute, atributele simboluri, simbolurile cuvinte, cuvintele viaţă şi viaţa culoare. Zeul a plâns, prima şi ultima dată în nemurirea sa patetică, fecundând Ţinutul Veşnicei Primăveri cu bunăstare şi înţelepciune.


 


Tânărul şi-a luat căruţele cu argilă şi s-a întors acasă; păstra acelaşi surâs, nepăsător la freamătul lumii. Pe unde trecea, lăsa în urmă ucenici, care de care mai pricepuţi.


Cu timpul, lumea l-a uitat.


Zeul s-a suit la ai lui, alţii luîndu-i locul.


Ţinutul Veşnicei Primăveri s-a înroşit de sânge, la scurt timp după dispariţia zeului şi nu mult după plecarea tânărului zănatec.


Oalele de pe Vale au rămas nevândute şi femeile sătenilor s-au recăsătorit cu războinicii din nord.

Doar semnele au rămas, ruine spirituale, în amintirea faptei cele bizare  a mânuitorului de cuvinte.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul