Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Întrecerea banilor

        Iorgu Drăghicescu

După pauze seculare de câţiva ani buni, TVR-ul a înţeles în sfârşit că nu poţi face divertisment decât cu ceva bani. A fost un proces lung - de primire, procesare reluare -, care a durat cam atâta timp cât îi trebuie unei televiziuni să crească în audienţe şi să se prăbuşească. Adică vreo cinci ani. În acest răstimp, s-a investit în unicul format de largă inspiraţie şi maxim talent - O dată-n viaţă. Dacă vă sună cunoscut, dar nu ştiţi de unde s-o apucaţi, vă spun eu: este emisiunea în care tot felul de oameni cumsecade, din diverse domenii, care s-au străduit să devină respectabili, vin să fie penibili o dată-n viaţă. Îşi dau mâna peste timp cu folclorul, bat sârbe, cântă doine, se prostesc în graiuri, acompaniaţi, din nefericire, de un taraf excepţional, din Chişinău, condus de Nicolae Botgros. Ca să mai justificăm nişte bani mulţi de deplasări, artiştii se bat fiecare pentru „un caz” în dulcele stil al îngropatelor Surprize. Amuzant e că show-ul trece, dar întrebarea rămâne: se rezolvă acele probeleme filmate ca să-ţi dea lacrima? Cu ce bani? De unde? Contează o dată ce şi suferinţa e ambalată în tradiţie? De 2.000 de ani zâmbim, plângem, îndurăm şi o luăm de la capăt - ce lecţie învăţată prost!


Ştiu din surse sigure - TVR-ul a avut întotdeauna şi securişti simpatici - că bugetul înghiţit de acest proiect e foarte mare, dublul sumei necesare. Probabil, în consonanţă cu formatul - o struţo-cămilă la care nu ştim dacă trebuie să ne veselim sau să bocim, simultan sau pe rând. Din surse şi mai sigure, îmi este cunoscută istoria ratării producţiei Dansez pentru tine, considerată, la vremea respectivă, prea scumpă. Între timp, PRO TV-ul îşi scoate investiţia pentru fiecare sezon plus un profit gras, iar TVR-ul a ajuns să cheltuie pentru O dată-n viaţă cât se ceruse iniţial pentru Dansez..., dar fără să scoată nimic. Şi nu mă gândesc neapărat la bani, căci - nu-i aşa? -, rolul televiziuniii publice este să educe, să formeze gusturi, nu să scoată profit. Cred cu tărie că asta se face, doar că a început cu educaţia propriilor angajaţi, care durează, ca orice proces temeinic. Şi ca să dea un exemplu de bună purtare şi să arate cum se fac lecţiile corect, TVR-ul l-a chemat acasă pe Mircea Radu, şcolit prin instituţii particulare. Nici măcar nu mai contează pe ce sumă s-a produs transferul, în sfârşit vine în televiziune unul care e şi folosit, nu doar stă ca să dea frumos prin teren, aşa cum se face în fotbal. De data aceasta, strategia e clară, bine ţintită: vrem să câştigăm un loc important în audienţe prin divertisment şi dacă se poate să luăm locul PRO-ului, unde formatul Dansez... dă semne de oboseală. Zis şi făcut: se cumpără o schemă care e deja probată în Italia, Spania etc., se adaptează, se investesc bani pe măsură, fără cârpelile obişnuite şi gata. A ieşit ÎnTrecerea anilor - o emisiune în care concurează nostalgic, cu bucurie şi fair-play câte două decade ale secolului XX. Formula înghite multe: muzici, costume, balet, invenţii tehnice sau personalităţi ale perioadei respective, din diverse domenii, invitate în platou. Învăţând lecţia conform căreia fără investiţie nu iese nimic de calitate, TVR a vrut să rupă gura târgului. După patru emisiuni, aproape că pierd şirul invitaţilor din străinătate, aceia care în anii res­pectivi au lansat hit-uri şi au cunoscut gloria. Adăugăm artiştii autohtoni, banii pentru întreaga producţie (au schimbat şi lavalierele în Studioul !) şi începe să arate a divertisment de televiziune. Şi totuşi, e departe de acel glamour specific, are încă ceva obosit, bătrânicios şi „teveristic”. Întâi, e filmat de aceiaşi cameramani care fac sărituri peste ax şi le tremură mâna pe macara, iar în montaj se taie după ritmul interior şi starea omului din ziua respectivă. Publicul - grupul de juraţi - e îmbrăcat cu totul în alb şi arată ca un congres al surorilor medicale amatoare, dar inimoase. Dansatorii, departe de a fi numiţi „baletul emisiunii”, atât de importanţi pentru show-urile acestea, sunt o adunătură de fete şi feciori. Cam bătrâiori şi cu greutatea depăşită, în lipsă de o coregrafie coerentă, se fâţâie în faţa camerei, în două grupuri compacte, comasate undeva, prin planul trei. Mircea Radu încă citeşte vizibil de pe prompter nişte vorbe banale, coprezentatoarele sunt frumuşele, vii, dar nu strălucesc, iar comicul emisiunii - actorul Bogdan Talaşman - te face să plângi de atâta neprofesionalism. Invitaţii încearcă însă să-şi ţină rangul şi să facă spectacol, chiar dacă soliştii de altădată au acum părul cănit strident, burta suptă şi o uşoară gâfâială care se simte şi pe play-back. Montajul cu informaţii despre descoperirile decadei x sau y este făcut de un băiat care cred că acum învaţă să se joace la butoane, iar regia nu are nimic spectaculos. Scenariştii gândesc show-ul linear, fără punct culminant, vezi de la o poştă că aşa-zisa competiţie e doar o făcătură menită să mulţumească pe toată lumea. A, şi încă ceva: bătălia se dă între anii ’50, ’60, ’70, ’80 şi ’90. Oricât am trage de ele, numărul de combinaţii e limitat, aşa că mă gândeam că scenariştii ar trebui să înceapă să se documenteze şi despre alte perioade; şi, chiar dacă nu le putem aduce pe Maria Tănase şi pe Edith Piaf, idei s-ar mai găsi. E drept, pe la profesionişti, care au plecat din TVR la alte posturi, atraşi de bani, dar şi de faptul că acolo, ca să rezişti, trebuie să fii neamţ. Ei, şi parcă fără ei nu pot fi cheltuiţi banii publici? Şi chiar şi cu ceva audienţă, nu foarte mare, dar suficientă, astfel încât realizatorii să se umfle în pene şi să mai facă încă un sezon, două, apoi reluări şi best-off-uri. Dacă nu credeţi, punem pariu. Pe cât?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul