Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La scară redusă

        Octavian Soviany

Descoperind de timpuriu algoritmii unei poetizări minimaliste şi prozaizante, care îşi anexa fără complexe teritorii considerate înainte de anii ’80 ca fiind  ale anti-poeticului, Romulus Bucur (O seamă de personaje secundare, Editura Tracus Arte, 2009) scrie în continuare o poezie din care „marile evenimente” lipsesc cu desăvârşire, iar viziunile sale rămân ancorate în miezul unui „real” deconcertant prin banalitate şi monotonie. Blazarea, apatia, un tonus vital care nu înregistrează niciodată creşteri spectaculoase de temperatură fac parte din substanţa intimă a acestei lirici dezabuzate, care se mulţumeşte să înregistreze filmul tern al cotidianului cu ochiul exact al aparatului fotografic. Poetul are complexul „camerei reci”, resimte în permanenţă o stare de disconfort termic, care tinde să glacifice în cele din urmă, atât sensibilitatea cât şi imaginaţia: „un pat o masă un scaun/ - cu greu le-ai putea numi simboluri -/ într-o cameră rece putând fi  una de cămin/ o chilie sau o celulă/ tu zgribulit sub pătură/ cu senzaţia că toată bucuria din lume/ s-a scurs undeva în pământ/că e indecent să schiţezi chiar un zâmbet/ lumea e împărţită în două – această cameră/ multiplicată la infinit şi strada multiplicată şi ea: /o cofetărie sordidă o cafea o ţigară aprinsă/ o dimineaţă mohorâtă”. Frigul inhibă apetitul vital, viaţa devenind în felul acesta o succesiune de „momente goale”, dar inhibă, în aceeaşi măsură, şi dorinţa de comunicare, personajul liric asumându-şi, astfel, condiţia fiinţei perfect solitare, vorbitoare a unui limbaj diferit de al celorlalţi: „ca şi cum ai căuta într-o carte citită cândva/ un pasaj care ţi-a reţinut interesul şi nu-l găseşti  şi nu-l găseşti /răsfoieşti fără să ai de gând/ s-o reciteşti de la un capăt la celălalt/ sună telefonul şi ţi se pare ceva/ tot atât de ciudat ca în cutia poştală/ un plic în care nu e o factură/ un anunţ oficial/ sau ceva de/ genul ăsta/ o voce bătrână întreabă ceva/ şi tot ce-i poţi spune e doar/ sajnos, tévedés szám”. În lipsa „marilor întâmplări”, micile accidente ale vieţii de zi cu zi sunt dilatate, redate la scară mărită, iar experienţa „camerei reci” este şi o experienţă a insignifiantului, care se insinuează în pelicula vieţii de zi cu zi, luând locul „evenimentelor”: „borcanul de miere alunecându-ţi/ din mână/ în cădere loveşte/ toarta unei căni de sticlă/ mierea şi apa întinzându-se/ cu încetinitorul/ pe suprafaţa mesei/ mai târziu/ o cană de sticlă/ termorezistentă/ crapă în contact cu/ cafeaua fierbinte/ în definitiv trebuia/ să se întâmple ceva/ de 23 august” (cioburile aduc noroc). Cele care lipsesc nu sunt, totuşi, în ultimă instanţă, „evenimentele”, ci capacitatea personajului liric de a le înregistra ca atare; „blestemul” lui Romulus Bucur pare a fi acela de a descoperi pretutindeni banalul, prozaicul sau chiar trivialul,  de a bagateliza şi de a supune deriziunii tot ce ar putea poseda aura suspectă a „poeziei”, iar acest fel de a fi „cu picioarele pe pământ”  erodează finalmente, ca o boală cronică, senzorii sufleteşti, ducând la vagi depresii, născute din blazare şi din plictis: „în 2001 după 11 septembrie/ era mohorât şi rece/ după ce/ ai futut-o – despre câte o femeie nu/ se poate vorbi decât aşa – aţi băut/ o cafea la o cofetărie sordidă/ te-ai scotocit prin buzunare/ după o cutie de chibrituri aţi/ plecat la interval de un minut/ să nu fiţi văzuţi împreună/ te întorci în bucătărie/ îţi faci o cafea/ dai drumul la radio/ indiferent de anotimp e toamnă” (un anotimp al memoriei).


Erotica lui Romulus Bucur se plasează în acelaşi registru minimalist, e o lirică a sentimentelor „la scară redusă”: „iubirea mea e o plăntuţă/ răsărită dintr-o picătură de spermă/ aterizată în pântecul tău/ poate să crească şi într-un pahar de plastic/ cu nisip de la mare/ stropită cu apă adu­să/ tot de acolo” (cântecel). Infle­xiunile dezabuzate şi uneori cinice nu lipsesc, nici ele, din şansonetele de amor ale  poetului, în timp  ce „nudurile” sale au adesea aerul unor caricaturi, în care detaliul dizgraţios tinde să ia locul între­gului: „te invitase la cafea/ să-ţi arate lucrarea ei a fost/ dezamăgită că n-ai chemat-o/ la tine/peste două-trei zile/ ai dat de ea în parc/ pe speteaza unei bănci/ aşteptându-te/ avea o pizdă urâtă cu buze mari /răsfrânte (îţi vine să tai şi să scrii/ sex dar de ce să te cenzurezi/ când asta se poartă acum/şi oricum nu există cuvântul potrivit/ pentru ce vrei să exprimi)” (ziua lui mercur). Specialitatea autorului este erotikon-ul „verist”, nu atât prin prezenţa amănuntelor triviale sau a brutalităţilor de limbaj (de care nu se face risipă), ci prin caracterul său „terre-a-terre”, care exlude inflamaţia inimii, momentul amoros dizolvându-se în detalii de o căutată banalitate: „dimineaţa ea/ doarme ca un copil/ zâmbind/ un cântec de-al lui andrieş/ evocând aceeaşi atmosferă (care cântec care atmosferă)/ apoi caseta deşirată prin toată camera/ - asta ar fi trebuit să vă lege/ cum a făcut-o lunga plimbare prin noapte/ pe dealurile de deasupra/oraşului /ţi-a povestit de o piatră albă/ pe care  i-ai adus-o de la mare/ înnegrită de cât a ţinut-o în mână/ întrebându-se dacă să se culce sau nu cu/ tine/ atunci i-a sunat mobilul/ a ţâşnit din pat/ s-a îmbrăcat şi-a plecat/ să-şi ţină orele”. Actul erotic îşi pierde astfel orice spontaneitate, e o simplă succesiune de mişcări sacadate, mai apropiată de logica  unui mecanism decât de logica vieţii: „e întuneric/ te întorci îţi îmbrăţişezi disperat/ iubita semi-adormită intri în ea/ nu zice nimic dar îi place te mişti spasmodic/ ca o marionetă atârnată de melodia/ unui saxofon ce pare a-ţi spune/ lily was here lily was here lily was here”. Discursul amoros care acompaniază erotikon-urile lui Romulus Bucur este, la rândul său, un monolog pe cât de incoerent pe atât de prozaic, alcătuit din automatisme de vorbire care reproduc până la saţietate automatismele gestuale, născându-se din aceeaşi neputinţă de a trăi viaţa la temperaturi ridicate: „stai cu mine în seara asta/am cam făcut-o lată prietenul/ meu sârb a fost jefuit sub/ ochii mei lui nu-i pasă dar/ eu mă simt responsabilă/ iubitul meu mă sunase pe/ mobil tortură psihică/ se cheamă jumătatea mea/ mai bună am cam făcut-o/ lată am băut nu/ vreau să mi-o pun cu tine/ ţine-mă de mână vreau doar/ să stai lângă mine eşti un tip/ cumsecade în pizda mă-ti/ ţi-am mai spus că asta/ se cheamă tortură psihică” (Translation Workshop).


Lipsa de apetit pentru clipa prezentă îl face pe Romulus Bucur să întoarcă adesea faţa către trecut, iar travaliul poetic dobândeşte în felul acesta caracterul unui exerciţiu de „reanimare” cu rezultate însă mereu problematice, ameninţat mereu să eşueze la jumătate: „o icoană uitată într-un fund de sertar/ pe perete un tablou cu liliac alb/ pictat de un orb/ (senzaţia de déjŕ vécu - / tatăl tău scrisese când/ erai copil o povestire/despre aceasta)/ «când voiam să rezist tentaţiei de a/mă întoarce aruncam în aer podurile în urma mea – o dată am făcut-o/ şi degeaba»/ un pod pe care trebuie să-l/ traversezi în fugă la miezul nopţii/ ca să vezi trollul/ chiar imaginea ta în chip/de urs protector/ el (e) există totul există/ aşteptând un gest magic/ un cuvânt/o sferă de cristal/ în care să se ordoneze totul// iar şi iar iar” (vânătoarea de fantome). Percepţia realului va fi alterată astfel de percepţia retro; prezentul este permanent filtrat prin trecut, iar reverberaţiile, irizările şi jocurile de lumină ale acestuia au capacitatea de a le restitui lucrurilor şi întâmplărilor în mod pasager aura de magie: „să ne imaginăm o masă/ poate şi două scaune/ pe ea o ceşcuţă de cafea/ (detaliile le lăsăm în suspensie)/ poate fi şi ceai plus variaţiile posibile/ dacă suntem orientalizaţi/ un abur ce se ridică uşor/ să construim mai departe cadrul/ o încăpere – poate fi o cameră/ un bar sau altceva/ o terasă ori un alt loc public/ unde ai iluzia intimităţii/ să privim totul/ ca prin flacăra tremurătoare a unei lumânări/ să ne gândim că nu contează timpul/ ci doar cuvintele ce-ngheaţă-această clipă” (pe o temă dată). Asemenea momente, ce readuc în poemele lui Romulus Bucur vraja „timpului regăsit”, rămân totuşi rare, căci memoria personajului liric este una slăbită, funcţionează ea însăşi „la scară redusă”, căpătând fizionomia unui spaţiu bântuit de apariţii spectrale, care au dobândit inconsistenţa cenuşii şi scrumului: „am şters din calculator/ poemul/ am criptat scrisorile/ şi am uitat parola/ am distrus hârtiile/ s-a şters/ literă literă/ cu/ linie linie/ totul rămâne/ o cenuşă fină/ ca scrumul de ţigară/ aderând la suprafaţa/ unor făpturi de aer/ ce-mi fac semne cu mâna/din depărtare” (cântecel secret. doar noi doi îl înţelegem). Iar prezentul funcţionează aici ca un corectiv al trecutului, care nu va întârzia să aducă viziunile retro la numitorul comun al unui prozaism sans rivage, astfel că „filmul color” al memoriei devine pretext pentru bagatelizare şi deriziune: „vezi de departe o siluetă/ şi nu ştiu cum /te gândeşti la ea/ o singură dată/ ai văzut-o în fustă/ şi nu ţi-au plăcut picioarele ei/ (nu i-ai spus-o: mai târziu/i-ai scris îmi plac picioarele tale/ de la origini şi până în prezent/ - ceea ce era adevărat -/ şi ai provocat un mic scandal / cu scrisori de adio & tot tacâmul)/ silueta se apropie e un tip/în pantaloni scurţi”.


Poet al banalului şi al prozaicului, ale cărui rădăcini mai îndepărtate se găsesc în lirica lui Victor Felea sau Aurel Gur­ghi­anu (inventatorii unui minimalism românesc avant la lettre), autorul va scrie  prin urmare „cântecele”, va da credit poemului-anecdotă care se vrea mai curând antipoezie decât poezie, se va ipostazia într-un „personaj secundar” care tinde să împrumute, cameleonic, cenuşiul dezolant al decorurului citadin, pe care Romulus Bucur îl priveşte blazat, fără acea voluptate în faţa spectacolului stradal pe care o puteam întâlni la Mircea Cărtărescu sau Florin Iaru. Această perspectivă minimalistă şi prozaizantă, pe care poetul o împinge mai departe decât oricare dintre colegii săi de promoţie, îi conferă lui Romulus Bucur un loc cât se poate de onorabil în „fotografia de grup” a generaţiei ’80 şi i-a atras preţuirea grupării  de la Fracturi, care a văzut în dânsul  un înaintaş. O dată cu trecerea anilor, poetul (nu prea darnic cu producţiile sale lirice) s-a cantonat cu obstinaţie în această formulă, din care nu vrea sau nu poate să evadeze. Astfel încât noul Romulus Bucur e tot vechiul Romulus Bucur, cu „strălucirea şi suferinţele” sale şi ne e foarte greu să ni-l imaginăm scriind o altfel de poezie. Un aer de déjŕ-vu planează peste versurile din O seamă de personaje secundare – înviorate din loc în loc de câte un giumbuşluc grafic sau de câte o caligramă –, insuficiente totuşi pentru a insufla sânge proaspăt unei poetizări blazate şi cumva obosite, a cărei programatică dezabuzare sfârşeşte prin a i se transmite şi cititorului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul