Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Memorialistul Alexandru Niculescu

        Mircea Popa

De la Carnetele europene ale lui Adrian Marino, Teritoriile lui Mircea Zaciu şi Timpul trăirii, timpul mărturisirii al lui Eugen Simion n-am citit o carte de impresii europene mai plină de interes ca aceasta, apărută recent, sub semnătura lui Al. Niculescu, Peregrinări universitare europene - şi nu numai (ed. Logos, 2010). Dacă cele trei cărţi amintite erau mai degrabă nişte jurnale de călătorie subiective, cartea de faţă îşi restrânge obiectul de studiu doar la experienţa universitară pe care autorul a trăit-o în calitate de „lector de limba română” la mai multe universităţi europene, din Germania, Austria, Italia şi Franţa, într-o perioadă bine delimitată, respectiv din anul 1963 până în 2002. Şi-a început această activitate ca trimis al regimului comunist din România şi şi-a terminat-o în plină libertate, în anii în care regimul Ceauşescu a căzut, iar profesorul nostru optase anterior pentru a deveni un om liber. Remarca este deosebit de importantă, deoarece ingerinţele puterii comuniste de la Bucureşti în viaţa memorialistului nostru nu mai puteau să aibă loc, libertatea de mişcare şi acţiune fiindu-i pe deplin redată.


Cartea compatriotului nostru este cu atât mai interesantă,cu cât ea dă seama, mai mult ca altele,de împrejurările umilitoare şi multiplele obstacole cadriste cu care un aspirant la o funcţie în străinătate trebuia să se confrunte (impedimente venite de la Partid, de la Secu­ritate şi, personal de la Elena Ceauşescu, care ţinea, cu ghiarele ei de „academiciană”, toate frînele legăturilor cu Vestul), mărind astfel şansa Securităţii de racolare ca informator a celui în cauză, exasperat de şicanele multiple prin care trecea, lucru care ne face să ne gîndim la situaţia jenantă a nenumăratelor dosare de la Secu ale celor care au avut misiuni în Vest sau, pur şi simplu, numai au călătorit. Şi chiar după ce aceştia reuşeau să plece, urmau alte şi alte experienţe traumatizante, prin  care aceştia trebuiau să  treacă, războiul rece dintre Est şi Ves mutându-se adesea în interiorul catedrelor şi în viaţa de zi cu zi a protagonistului.


După ce în perioada interbelică, majoritatea elitelor noastre universitare s-au format în Vest, autorităţile co­mu­niste de la Bucureşti s-au izolat aproape ermetic timp de peste un deceniu, hotărând totuşi, prin anii ’60, că trebuie să iasă din izolarea ştiinţifică draconică impusă şi să creeze unele punţi de contact cu Occidentul. Astfel, la Sinaia a luat naştere celebra Universitate de vară pentru învăţarea limbii române şi s-au trimis primii lectori români la universităţi străine, Al. Niculescu având şansa să fie nominalizat pentru un stagiu de lector în Berlinul de Est, unde nimereşte într-un puternic cuib de securişti, mulţi dintre ei fără studii liceale, unde se află supravegheat de aproape atât de ai noştri (Ismail Todiriu, cel care-l controla, era un fost KGB-ist, adus în ţară de Bodnăraş), dar  urmărit de aproape  şi de către vecinii lui de cămin (într-o noapte se trezeşte cu un vecin care îi ascultă la uşă). Noului venit, oraşul i se pare „schi­zo­frenic”, iar viaţa de aici aproape imposibilă, încât schimbarea de rută care a urmat o priveşte ca pe un cadou al destinului. Realitatea este însă alta. Şansa vieţii sale a venit prin aceea că, în acel moment, Academia Română începuse să fie luată în seamă de guvernanţi, iar cei doi oameni providenţiali din trecutul său, Al.Rosetti şi Iorgu Iordan, beneficiau de o mare influenţă. Ei au reuşit să convingă autorităţile că o prezenţă ştiinţifică activă în Vest este absolut necesară şi astfel se reia, chiar dacă modest, dialogul cu marile universităţi europene.


Cartea lui Al. Niculescu este o carte a experienţelor multiple trăite de el în Vest, de la începutul acestor schimbări până la finele lor din 1990 şi chiar mai departe, după pensionare, până în 2002. Este o carte din care aflăm cele mai interesante caracterizări ale vieţii universitare apusene, din ţări ca Austria, Italia, Franţa, cu modul ei de organizare şi concepere, cu potenţialul uman de care dispuneau aceste universităţi în domeniul filologic, cu viaţa ştiinţfică la care a luat parte, cu oamenii de valoare pe care i-a cunoscut. Toate aceste lucruri sunt văzute din interior cu o privire ataşantă şi deloc apologetică, sinceră şi derobată. Găsim în carte notaţii spirituale despre sistemul de învăţământ de acolo, asupra unor evenimente culturale şi ştiinţifice trăite, dar şi un jurnal asupra preocupărilor sale profesionale de fiecare zi, de la greutăţile multiple cu care a avut de luptat la început la oamenii providenţiali care i-au stat aproape şi i-au dirijat destinul. Între aceştia se numără austriacul Th. Grossen, italienii Lorenzo Renzi, Gianfranco Folena, Carlo Tagliavini,francezul Christian Bec, oameni care, prin tenacitatea şi modul hotărât în care au pus problemele, au reuşit să menţină starea de normalitate şi de încredere în capacitatea valorică a ţării noastre, respingând cu vehemenţă penibilele jocuri politice  din ţară, redând României demnitatea de a se prezenta în faţa Europei cu o şansă în plus. Nu lipsesc din carte observaţii acide asupra învăţământului de acasă, asupra unor oameni îndoielnici ca morală şi ţinută academică, asupra numeroaselor tare care au cangrenat ani de zile acest învăţământ. Nu puţine sunt apoi trăirile legate de presiunea politicului asupra individului, asupra unei experienţe traumatizante legate de Serviciile Securităţii sau chiar de situaţia economică prin care trecea ţara noastră, caracterizată atât de bine de notaţia sa că a mâncat prima banană la 27 de ani, în RFG (aş putea observa că mulţi dintre noi am mâncat prima banană doar după 1990!). Dar şi mai direct: „am parcurs, şi în România, şi în Europa, ani grei: anii comunismului opresiv, anii Cortinei de Fier, anii întemniţării oamenilor care formau elitele ţării, anii distrugerii valorilor noastre naţionale”. Multe dintre aceste tragice întâmplări primesc astăzi replica memorialistului, prin inserarea în text sau în subsol a unor note şi comentarii post actum, care aşază cât mai exact cele narate într-un context adecvat. În acest sens este trimiterea des uzitată la dosarul său de la CNSAS, prin care lucrurile ies din sfera ambiguităţilor şi suspi­ciunilor, dobândind adevărata relevanţă.


Periplul apusean al profesorului nostru începe,aşa cum am arătat, în Belinul de Est, în 1955, într-o perioadă încă neaşezată, când Berlinul era încă o mare de „ruine”, cînd unii profesori de aici locuiau în Berlinul de Vest (Kurt Baldinger) sau la Leipzig (Werner Krauss sau Wer­ner Bahner), când la Universitate cursul de românistică era ţinut de un profesor de liceu doar pentru că ştia limba (Werner Draeger), iar Frau Direktor, Rita Schober, era o protejată a unor oameni politici ca Otto Grothewohl şi când memorialistul trăia atmosfera de suspiciune şi control securistic permanent: „Nici vorba de libertate; la un pas de luminile Berlinului occidental, eu eram prizonierul întunericului din biografia mea românească... Eram urmărit şi de poliţia gazdelor (probabil STASI)! Voiau să ştie ce făceam eu noaptea!” Şi răpunsul firesc: „Putea oare o asemnea ambianţă să-mi fi plăcut? Lipsa oricărei emulaţii ştiinţifice (de lingvistică nici nu era vorba), o simplă cursă după cariere universitare, cu sprijin politic..., dar eu, în Berlin, nu mai voiam să rămân!” îl aduce pe memorialist acasă.


Va pleca doar peste zece ani la Viena, dus de Theodor Grossen, acolo unde începe cu adevărat cariera sa de lingvist european, având acces la biblioteci foarte bine puse la punct, cu un anturaj academic pe măsură, unde va avea ocazia să se împrietenească cu lectorul italian, Lorenzo Renzi. A fost de faţă la primirea de către Tudor Arghezi a premiului Herder, ocazie cu care l-a invitat la o întâlnire cu studenţii săi. Dintre aceştia s-au ridicat mai târziu Max Demeter Peyfuss şi câteva traducătoare remarcabile, semn că viaţa sa aici şi-a găsit un rost. De aici n-a fost decât un pas spre a fi invitat la Universitatea din Padova, oraş în care s-a simţit excelent, marcând o colaborare de o viaţă cu multe dintre somităţile şi specialiştii italieni ai domeniului. Italia acelui moment, a nsemnat pentru el întîlnirea şi cu excelenţii traducători şi „româ­nişti” italieni Mario Ruffini, Rosa del Conte, Mariano Baffi, şi cu moştenirea Alexandrinei Mititelu, discipolă a lui Ramiro Ortiz, dar şi cu colaborarea fructuoasă cu Carlo Tagliavini, cu Gianfranco Folena, cu G.B. Pellegrini sau prin legăturile care i-au fost prilejuite aici de cunoştinţa cu E.Coşeriu, A.Martinet, G.Bonfante, G. Devoto, Bruno Migliorini, Giorgio Pasquali, H. Ludtke etc., multe dintre aceste întîlniri fiind prilejuite de convenirile organizate de redactorii Atlasului lingvistic mediteranean. În Italia a avut ocazia să-i cunoască mai deaproape şi pe reprezentanţii de frunte ai exilului românesc, ca E. Drăguţescu, Octav Grigorescu, Emil Turdeanu, Gh. Caragaţă, Marcel Chirnoagă, Th. Onciulescu, Petru Iroaie, Mircea Popescu, Victor Buescu etc. Acti­vitatea sa la Padova a fost deosebit de consistentă şi, pe deasupra, bogată în realţii umane: „La Padova am avut şansa să întemeiez (cuvântul este bine ales) prietenii durabile, universitare şi extrauniversitare, pe care le-am păstrat de-a lungul anilor, pe care le întreţin, cu afecţiune (nostalgică!) neştirbită de timp”. A fost şi locul unor realizări pe plan amical (cu dr. Mussachio, contele Novello Papafava, dr. Livio Zanolini, profesoara Ana Dal Cengio, Giuseppe Munarini, Michel David etc. Unii dintre ei au avut un cuvânt de spus, atunci când, în 1980, este numit profesor extraodinar la Sorbona, printr-un decret semnat de preşedintele Franţei, fapt care a spulberat toate încercările Ceauşeascăi de a-l mazili, ţinându-i dosarul în loc apropae un an.


Cât a stat la Paris, prestigiul european al lingvistului Al. Niculescu s-a consolidat şi mai mult. A început a se revolta împotriva vieţii sale de „prizonier” al ambasadei noastre de aici, care îi controla totul, salariul, telefonul, întâlnirile. Ca să scape de ochii vigilenţi ai unor personaje „sumbre” ca Badea şi Aninoi, se mută într-o mansardă ţi colaborează tot mai puţin cu trimişii regimului din ţară,inclusiv cu Virgil Cândea, deschizând un schimb mai insistent de păreri cu grupul exilului românesc de aici, cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cu Matei Ca­zacu, Cicerone Ioaniţoiu, Mihnea Berindei, Emil Turdeanu, Nicoară Beldiceanu, P. Năsturel, Radu Portocală etc., şi, în ciuda şicanelor venite din partea tandemului Titus Bărbulescu-Eleonora Cosmopol, situaţia sa civică, politică şi profesională se îmbunătăţeşte. După ce fiul său, Adrian, cere azil politic, după ce soţia sa, Maria Dumitrescu, reuşeşete să vină în Vest, şi memorialistul ia decizia de a opta pentru pâinea amară a străinătăţii. Paginile cărţii se umplu acum cu o mulţime de observaţii asupra oamenilor şi colegilor cu care colaborează, cu consemnarea unor acţiuni pe care le iniţiază aici, cum ar fi invitaţia adresată lui Alf Lombard, colaborarea cu Centrul Cultural şi prin alte acţiuni prin care „începusem a construi o imagine adevărată a României”.


Ultimii ani i-a petrecut ca profesor la Udine, reve­nind cu plăcere în acea zonă geografică de care îl leagă cele mai multe realizări. E o etapă străbătută de noi cu­renţi aluvionari, ce se simt tot mai puternic după evenimentele din decembrie 1989, prin colaborări, participări la reuniuni ştiinţifice, schimburi interuniversitare, colocvii, acţiuni de integrare europeană. Al. Niculescu se dovedeşte astfel un pion extrem de preţios în afirmarea şi deschiderea europeană a ţării sale de origine. Cartea proiectează această everfescentă activitate pe fondul unor mari schimări de atitudine şi de orientare politică, la care se simte bucuros să ia parte, nu numai ca martor, ci şi ca agent implicat, dar şi ca o datorie faţă de oamenii pe care i-a cunoscut şi care i-au marcat existenţa: „Fiinţa lor a dispărut, dar amintirea lor nu am pierdut-o. Aceşti oameni au dreptul la recunoştinţa mea perpetuă. Ei nu pot, nu trebuie să dispară. Faţă de aceştia, eu amdorit să-mi fac datoria de conştiinţă. Ceea ce apare în această scriere este o reflectare târzie a ceeea ce a fost. Şi cartea se luminează sub suflul de viaţă al aducerilor aminte”. Într-adevăr, aşa este. Ea nu e o înşiruire seacă de întâmplări, de trăiri şi evenimente, ci o relatare vie, vibrând sub pulsaţia febrilă a faptului de viaţă încorporat. Scrisă fluent, într-un stil deosebit de agreabil, memorialistica lui Al. Niculescu e o părticică din viaţa noastră, a oamenilor de carte din întreaga ţară, şi, mai pe  larg, a tuturor acelor care locuiesc în limba română, prestanţa şi prestigiul profesorului răsfrângându-se în chip benefic asupra culturii şi ştiinţei lingvistice româneşti.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul