Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tablouri dintr-o expoziţie

        Constantin Stan

Micuţa, dar foarte cochetă Sală „Octav Doicescu” de pe Calea Victoriei nr. 128 a găzduit, la începutul acestei luni, prima expoziţie de pictură a Cristinei Ţurlea intitulată „Culori şi culoare”. Cele 50-60 de picturi, realizate în tehnici şi pe materiale - pânză, carton - diferite, au o mare calitate: frumuseţea. Un concept - o emoţie, o stare şi un calificativ - de care azi lumea se fereşte din pre­ju­decăţi. Nu ştiu cum şi nici nu se ştie prea bine de ce, pas cu pas, arta modernă a instaurat contorsiunea, brutalitatea, violenţa şi provocarea cu orice preţ a publicului ca note definitorii pentru „arta profundă”. Frumuseţea, emoţia artistică, starea de bine par a fi nu numai vetuste, dar şi ocolite, din teama, probabil, de a nu cădea în kitsch. Există, desigur, acest risc în momentul în care nu stăpâneşti culoarea sau cuvântul şi, într-o compoziţie clasică, în compoziţia, viziunea şi intenţionalitatea artistului, derapajele se văd mai bine decât într-una care îşi constituie propriile reguli după starea de moment a creatorului. Peisajele Cristinei Ţurlea îţi plac şi îţi transmit o stare de linişte, de bucurie şi confort spiritual. Să te mai poţi bucura de o fereastră, de un colţ de stradă dintr-un burg, de un acoperiş, de pomii înfloriţi sau dezgoliţi de toamnă, să ai liniştea de a te opri pentru a observa frumuseţea din toate acestea înseamnă un lux într-o lumea accelerată, devoratoare, strâmbă şi nervoasă. Să nu se înţeleagă că avem de-a face cu o idilizare, cu o pastorală în peisajele Cristinei Ţurlea. Şi nici că stilul este unul vetust, care imprimă oricărei frumuseţi ceva lipsit de viaţă, de trup inert. Sesisez în multe dintre pânzele sale nu numai tehnici şi stiluri ale picturii moderne, dar şi accentuate note polemice, replici energice la clasicizante viziuni. În ciuda unui calm şi a unei nostalgii provocate de semnele nemiloase înscrise de timp pe clădiri, trepte, tonul este energic. Aş zice chiar că tema principală a picturii Cristinei Ţurlea este timpul şi ravagiile sale, dar în faţa cărora nu trebuie să te resemnezi. Linia obligă privirea să se ridice, urcând, iar atunci când ceea ce pictează este de la înălţimea ochilor, există un element care verticalizează, înalţă, ducându-se dincolo de rama tabloului. În Vară (acoperişul în unghi, dar şi - sau mai ales - roşul intens, de vâlvătaie, de foc gata să ridice limbile de flacără spre înalt), în Trepte înflorite, în Singurătate 1 şi Singurătate 2, aceste însemne ale vitalităţii sunt cele mai pregnante. În multe altele, ele trebuie căutate, ghicite, obligându-te să insişti cu privirea asupra picturii: simţi că mai există ceva care îţi scapă, dar ceva esenţial care tensionează imaginea, care îţi creează senzaţia de vertij din Arşiţă în Dobrogea 2 sau de cea de mister posibil, probabil, de dincolo de ferestre din Intrare.


Tablourile sunt, în general, de dimensiuni mici. Şi cred că pictoriţa şi-a ales aceste dimensiuni din măcar două motive: mai întâi, pentru că pe spaţii mici concentrarea e mai mare, deşi imaginea e mai discretă. Or, imaginile surprinse de Cristina Ţurlea nu fac parte din categoria celor care îţi sar în faţă, te copleşesc prin evidenţa lor. Ele sunt ascunse, sunt fragmente „din regiunea de odinioară” şi, uneori, spre a le sesiza frumuseţea, trebuie să le decupezi din ambient. Lumea şi frumuseţea sunt fragmentare - iată ce ne sugerează autoarea. Mai apoi, pentru că, aflată la începuturi, şi-a proiectat picturile ca ambient domestic, şi nicidecum pentru săli mari de expoziţii. Iar picturile sale stau foarte bine în spaţii mici, creând o atmsferă calmă, caldă, odihnitoare. Faptul că în catalogul expoziţiei fiecare lucrare este însoţită de câteva versuri (Bacovia, Marin Sorescu, Ioan Es. Pop, Ana Blandiana) vine să confirme acest gând: numai în şi întru intimitate asociezi şi îţi şopteşti versuri privind un tablou, nicidecum în publicul larg!


Deşi de dimensiuni relativ mici, picturile strălucesc cu adevărat abia când te depărtezi 10-15 paşi şi le sesisezi profunzimile, astfel că ele vor sta bine şi în spaţii largi!


Cele câteva abordări în manieră Chirico sau Gustav Klimt ne oferă şi un posibil traiect al picturii Cristinei Ţurlea. S-ar putea ca următoarea expoziţie (etapă) să fie una a renunţării la figurativ, mergând spre stilizările concretului până la a obţine nu desenul, ci semnul realului, îmbinând suprarealismul unuia cu avangardismul celuilalt.
În aceeaşi notă a discreţiei rafinate s-a petrecut şi vernisajul: fără discursuri de specialitate docte şi apăsătoare, cu zece feluri de ceaiuri şi o puzderie de dulciuri!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul