Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

CLOSER. Ispita banalității

        Ana-Maria Nistor

Este tentant să crezi că ai în buzunar toate ingredientele succesului şi că tot ce ai de făcut este să le mixezi bine şi să le vinzi rapid. Numai că în teatru, cel puţin, păcăleala cusută cu aţă albă se vede de la o poştă şi spectacolul, în loc să facă „bum”, face „fâs” şi eşuează într-o banalitate covârşitoare. Cam asta se poate spune, pe scurt, despre Closer. Pe scurt şi în limbajul textului tradus şi lamentabil adaptat de cea care semnează şi regia.


Pe larg, e interesant, însă, de observat cum se poate cădea în plasa înşelătoare a imaginilor fabricate de tip Hollywood. Se ia un scenariu care a născut un film bun, apreciat şi de presă, şi de public. Filmul nu trebuie să fie încă pe val, dar suficient de proaspăt în memoria spectatorului, astfel încât el va fi vârful de lance, nemeritat, al viitorului spectacol. Subiectul trebuie să atingă o problemă actuală, valabilă pe mai multe continente şi ce pare mai ofertant azi, în afară de gay şi droguri, ca dezbaterea pe tema cuplurilor? Poveşti despre (in)fidelitate, despre întâlniri (ne)întâmplătoare, despre dinamica relaţiilor amoroase în condiţiile societăţii de azi, despre obsesii şi compromisuri, despre pierderi de sine, regrete, iubiri consumate şi tot aşa, cam cât ar dura o serie de şedinţe la psiholog. Pentru siguranţă, se păstrează titlul original, mizându-se pe atragerea spectatorului tânăr sau, oricum, a cinefilului de serie B, care înghite tot ce e la modă. Tactică greşită, după mine, îndrăznesc să cred că titlul Ispita era mult mai tentant, dar probabil că eu nu sunt suficient de „cool”. Pasul următor: se alege un teatru care găzduieşte spectacole ale tinerilor artişti pe teme mai mult sau mai puţin controversate, un fel de underground al scenei publice. Se face o distribuţie din care cel puţin un nume va aduce spectatorii în sală - Gheorghe Visu -, se alege un afiş cu o cvasinuditate pe semne ispititoare şi pare că totul e gata să plesnească într-un succes.


Doar că publicul de teatru, care, vrând-nevrând, este şi consumator de filme şi de producţii TV, caută altceva în intimitatea sălii de spectacol. Oricum, altceva decât o poveste dezlânată, spusă stângaci, în care se suprapun naiv două planuri, în care se conjugă amatoriceşte spaţiile decupate neinspirat de o scenografie ieftină, proastă, dar cu pretenţii de citat cultural. Totul scăldat aproape în permanenţă într-o lumină intens roşie, de club de noapte care, da!, ştim cu toţii, ar trebui să trimită la erotism. Atât de mult şi de grosolan folosită încât îndeamnă la abstinenţă. La fel ca şi scenele de amor ale celor două cupluri cu parteneri interşanjabili, în care sugestia devine grotescă, gestul e inutil şi întregul e de plâns.


Nu ştiu cum se lucrează cu actorii în şcoala de film pe care a absolvit-o doamna regizor, dar în teatru nu e suficient să faci doar distribuţia. După aceea urmează un întreg drum, proces de lucru, îi spunem noi, sau, mai pretenţios, atelier de creaţie. Acest parcurs împreună al trupei are, printre altele, rolul de a aduce la un numitor comun şi o aceeaşi respiraţie actorii, atât de diferiţi. Sau măcar de a-i sprijini să nu se ducă de nebuni în scenă, mizând pe farmec personal, pe experienţa din alte spectacole, pe noroc, pe instinct, pe ce are fiecare la îndemână. Oricum, pentru Gheorghe Visu, este un efort suplimentar să ţină publicul în această poveste, acel public pe care s-a pa­riat şi care, la apariţia actorului, râde ca prostul şi murmură „Uite-l pe Stătică din serial”. E apreciabil cum actorul reuşeşte să facă slalom printre reacţii nepotrivite şi să dea o oarecare consistenţă situaţiilor scenice însăilate de regizor. În rest, Ana Ioana Macaria, în lispă de o direcţie clară de joc, mizează pe modulaţiile vocii sale uşor guturale, Mihaela Mihăescu, pe etalarea picioarelor sale frumoase (tot spectacolul, de la un capăt la altul!) şi Marius Capotă, pe statura sa, despre care unii cred că e plină de farmec masculin. Păcat, i-am văzut pe aceşti actori în alte dăţi puşi în valoare, acum îmi ofereau spectacolul penibil al unei serbări de şcoală populară. Nu, nu mergeţi la această producţie decât dacă vi se pare ispititor să vedeţi o şaradă de tipul „Păcălitorul păcălit”. A, şi încă ceva, doamnă Ilinca Stihi: publicul nu e atât de prost pe cât pare, iar aplauzele de la final sunt, uneori, semnul recunoştinţei pentru strădania actorilor. Şi al milei.



CLOSER de Patrick Marber; Regia: Ilinca Stihi; Cu: Gheorghe Visu, Ana Ioana Macaria, Mihaela Mihăescu, Marius Capotă; Scenografia: Imelda Manu; Teatrul Foarte Mic Bucureşti

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul