Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darts

        Gelu Negrea

Nenea Iancu și Marilyn Monroe
● Ca în fiecare an, privind cum ninge decembre şi simţind cum prinde să mă-ngheţe iarna mizerabilă, mă cuprinde o tristeţe iremediabilă, vorba poetului. Mai mult decât în oricare alt anotimp, am senzaţia stranie că perio­dica readucere în actualitate a Revoluţiei Române din 1989 capătă tot mai pronunţat caracterul unei penibile licitaţii ideologice. Ne aflăm, parcă, într-o prăvălie sordidă, înaintea unui stand de oferte concepute maniheist şi partizan, unde fiecare exhibă revoluţia lui, încercând s-o bage pe gâtul celorlalţi ca pe-o marfă al cărei destin comercial îl hotărăşte culoarea ambalajului în care este înfăşurată. Aceasta a fost Revoluţia română? Un concurs de scenarii precare, o ocultă frenezie a conspiraţiilor de toate soiurile şi calibrele? Asta-i tot ce-a mai rămas din miracolul unei sclipiri istorice astrale, din jertfa cutreierată de lumină a unor tineri inocenţi care au murit cu incandescentul cuvânt „libertate” pe buze?


Îndată după evenimente, deplângeam, ca toată lumea, soarta crudă şi nedreaptă a victimelor lui decembrie ’89. După puţin timp, mi-am dat seama că aveam şi n-aveam dreptate. Morţii din Revoluţie cunoscuseră, totuşi, speranţa, avuseseră şansa întrezăririi, măcar, unui alt orizont, unei alte lumi: fără Ceauşescu, fără comunism, fără dicta­tură. Mai dramatică mi se părea posteritatea nefericiţilor pe care întâmplarea îi trimisese la sânul Domnului cu o zi, cu două sau cu trei mai devreme ca intempestiva Revoluţie să se fi conturat, fie şi doar ca posibilitate teoretică. Ei plecaseră fără să ştie, să spere sau să creadă că, a doua sau a treia zi, sub soare se va înfiripa o altă Românie.


N-au trecut mulţi ani şi mi-am schimbat din nou părerea. Acum eram convins că marea, autentica dramă, o trăiau supravieţuitorii, cei decepţionaţi de talciocul politic soios în care erau târâte idealurile a acelui din ce în ce mai tulbure şi mai îndepărtat decembrie ’89, cei mâhniţi că lumea tranziţiei româneşti semăna mult prea puţin cu lumea din visul lor de o viaţă sau de o clipă.


În aceste zile, am ajuns să mă gândesc cu amărăciune la urmaşii noştri şi la urmaşii urmaşilor noştri. Ei vor fi obligaţi să plătească factura neghiobiilor noastre de astăzi şi să suporte vicisitudinile austerităţii deceniilor ce vor urma, pentru că atunci va veni inconturnabila scadenţă. Viitorul lor a fost amanetat la taraba slinoasă a bătăliilor noastre cu noi înşine.


...Vă mai amintiţi cântecul de odinioară al lui Octavian Bud Să nu-i uităm nicicând, pe cei mai trişti ca noi? Întreb şi eu aşa...


● Cu o săptămână înainte de Crăciun, vitrinele patiseriilor din centrul Capitalei au fost invadate de anunţuri mobilizatoare, gen: Avem cozonaci şi pască. Bine că n-au şi ouă încondeiate! Indiferent că înţelegem prin pască acel preparat din aluat dospit, umplut cu brânză, stafide, smântână etc. sau din aluat nedospit, copt în foi subţiri, pe care-l mănâncă evreii în loc de pâine ori chiar anafura pe care preotul o împarte credincioşilor, pasca se leagă în chip obligatoriu de sărbătoarea Paştelui şi de sacrificiul Fiului Omului. Or, din câte ştiu eu, Crăciunul marchează ziua Naşterii Mântuitorului şi cred că nu se cuvenea ca, pentru un pumn de arginţi în plus, domnii comercianţi să sfideze în halul ăsta tradiţia creştină.


● Un interlop din Constanţa a fost victima reglărilor de conturi dintre două grupări locale de crimă organizată. El a fost împuşcat în plină zi şi transportat la Spitalul Floreasca din Bucureşti cu elicopterul unităţii speciale de aviaţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor. Costul distracţiei aeriene: 3.000 de euro. Ceea ce mă intrigă şi mă irită pe mine în această istorie cu mafioţi mioritici este faptul că toată cheltuiala s-a efectuat nu din buzunarul inerlopului sau al agresorului, ci din bugetul generosului minister. Adică, din banii mei şi ai altor fraieri ca mine. Ce-ar fi, mă întreb retoric şi nu tocmai, dacă de aceste fonduri ar beneficia doar cetăţenii care n-au în dotare un cazier judiciar? Ştiu, în ţara România, cetăţenii sunt egali în faţa legii, dar, de ce infractorii sunt, adesea, şi mai egali?!


● După lupte seculare care au durat aproape un an, autorităţile de stat bucureştene au decis, în sfârşit, închiderea „magazinelor de vise” care comercializau aşa numitele produse etnobotanice – mai pe româneşte, droguri. Aşa uşoare cum sunt ele, deja au produs ceva victime, în special printre tineri.


Stau drept şi încerc să judec aşijderea. Cum de-au avut nevoie domnii consilieri de atâta timp pentru a adopta hotărârea interzicerii etnobotanicelor? Se îndoia, cartezian, cineva de nocivitatea lor? Ori sumele vehiculate în aceste reţele ale morţii soft erau atât de consistente încât împingeau în umbră orice alte raţiuni, în afara celor financiare?


● Cei mai buni editorialişti şi comentatori semnează zilnic în ediţia de dimineaţă a ziarului Adevărul, decretează cu aplomb, o (auto)reclamă cu foto inserată număr de număr în publicaţia menţionată. Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Mircea Vasilescu, Ioan Groşan, Florin Iaru, Liviu Antonesei, Radu Călin Cristea, Stelian Tănase, Radu Paraschivescu, surâd laolaltă cu Dinu Patriciu, Ion Cristoiu, Grigore Cartianu, Ovidiu Nahoi şi alţii, ejusdem farinae.


Ceva îmi scapă în această insolită alăturare...


● Pe platoul din faţa Teatrului Naţional din Bucureşti, care ba poartă numele lui I.L. Caragiale, ba nu (acum nu-l poartă...), a fost inaugurat grupul statuar Căruţa cu paiaţe al sculptorului Ioan Bolborea, care-l înfăţişează pe marele dramaturg înconjurat de o parte din personajele comediilor sale. S-ar putea ca anumite detalii ale lucrării, cum ar fi, de pildă, umflarea, á la Marilyn Monroe, a poalelor rochiei unei eroine să nu se armonizeze deplin cu imaginea noastră despre habitudinile vestimentare din vremea şi din lumea lui Caragiale, dar asta ţine, nu-i aşa, de viziunea artistului. Iar la 1.000.000 de euro cât a costat toată tărăşenia, astfel de amănunte pitoreşti nici nu mai contează.


● Afacerea WikiLeaks a cam pus sub semnul întrebării propensiunea către transparenţă a autorităţilor americane de la cel mai înalt nivel, care au scos rapid la înaintare fantoma primejdiei divulgării secretului de stat în va­rianta sa diplomatică. Justificat, poate, cel puţin pe ici, pe colo, prin punctele nevralgice esenţiale. Nejustificată şi amintind de practici judiciare nu tocmai ortodoxe mi s-a părut declanşarea vânătorii de pete din biografia erotică a australianului Julian Assange, fondatorul WikiLeaks. Ce are a face sexul său cu prefectura siguranţei naţionale a S.U.A.? Există, e drept, dincolo de Atlantic, precedente istorice în materie. Celebrul gangster Al Capone, de pildă,  a fost inculpat nu pentru crime şi încălcarea legilor prohibiţiei, ci pentru o banală evaziune fiscală. Da, dar parcă s-a dus pe apa Potomacului aproape un secol de atunci...


● Cu una-alta, a mai trecut un an. Vă doresc ca 2011 să vă aducă lumină în suflete şi vă rog să nu uitaţi îndemnul unui înţelept: Bucuraţi-vă de viaţă – deja, e mai târziu decât credeţi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul