Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Îndrăzneli și sfieli poetice

        Dan Cristea

Printre numeroase exprimări paradoxale, contradictorii sau pur şi simplu extravagante, printre îndrăzneli şi răsfăţuri textuale ori numai sintactice, printre folosiri abuzive ale nonsensului religios sau ale tonului sentenţios şi apoftegmatic, Floarea Ţuţuianu se arată a fi o poetă remarcabilă în momentele mai umile, mai puţin patetice, mai apropiate aşadar de întristările fireşti ale sufletului şi de decăderile, la fel de fireşti, ale trupului. Se înţelege astfel că nu sunt nicidecum un admirator al amestecului prea pronunţat de erotism şi de religiozitate din versurile poetei. Chiar „rugăciunea“ cu care se deschide volumul recent al autoarei mi se pare, cu excepţia formulei sacre din ultimul vers, puţin convingătoare în eliptica ei sugrumată, precum prea mecanică este, de altfel, şi întreaga jonglerie de metafore pe tema lumină/orbire, reperabilă în mai multe poeme: „Unde erai Tu când/ Aş fi putut să fiu. Dar n-am. Aş fi putut să am./ Şi nu sunt// Piatra din capul unghiului. Piatră de mare preţ/ Cel ce se va bizui pe ea. Şi nu.// Ochiul ce-şi caută orbirea privit de/ Goliciunea Ta// Privirea care-şi pierde ochiul orbit de/ Strălucirea Ta// Domnul meu şi Dumnezeul meu, Tu ştii că Te iubesc“ (Mărinimia Ta).  În schimb, confesiunea pe care o face poeta asupra ascendenţei pe care începe s-o capete, în propria persoană, spiritul asupra corpului, deşi încadrată, la început şi în final, de aproape nelipsita scenografie de care aminteam, are amploare imaginativă şi o sobră tonalitate: „Altfel sunt doar o femeie. O biată femeie/ Cultiv pământul şi iubirea platonică/ Precum o mie de aşchii spiritul ascuţit mi-a/ intrat în piele până când carnea mea a intrat în/ Repaos./ Nu mai tulbur pe nimeni cu fapta sau gândul. Doar gândul/ că mâna va trebui să fie toată numai lumină/ Mă sperie şi linişteşte“ (Precum lumina vederii).


Floarea Ţuţuianu e o poetă care abordează fără complexe şi adeseori cu evocări pertinente tema relaţiei dintre scris şi sexualitate, precum şi a relaţiei dintre Corpul textului şi Textul corpului. Astfel, poeta observă cu rece acuitate cum „în curând pielea mea va avea gustul hârtiei/ bună la scris şi pipăit“, cum „Uimite cuvintele s-au retras de pe mine …Iar eu tot mai golită şi lipsită de sens“ sau cum „Eu de jur-împrejurul meu din cap până-n picioare/ Toată un singur vers“. Versuri frumoase, declanşând adevărate alarme interioare, produce poeta constatând fanările trupului: „Noaptea/ stau trează să văd cum se aşază pe mine/ ridurile la rând şi frumos/ Pielea fină şi moale se-adună (cu voie bună)/ şi se-ncreţeşte pe mâini/ Mâini care sunt goale şi. N-au încotro/ Vinişoare albastre// Gura mi se strânge şi se face pungă/ D’atâta-ntuneric ochiul se albeşte şi/ se face cearcăn. Peste dimineaţă/ Nu vreau să-mbătrânesc în somn/ D’aia noapte de noapte sunt albă. Sunt trează/ Sunt verde-albastră. De nu mă mai văd“ (Nu vreau să îmbătrânesc în somn).


Unul din cele mai realizate poeme din volum, poem al plictisului şi lâncezelii pe toate planurile, este Demonul amiezii, scris cu imagini grele şi provocatoare, dar şi cu umor şi autoironie: „Noapte de noapte/ lupta cu somnul (raţiunii) naşte în fiecare zi/ jocul cu demonul amiezii/ O zi lăbărţată de vară-n călduri/ Privesc în neştire partea nevăzută a lucrurilor/ (un dumnezeu care nu se lasă văzut)/ Păsările cerului şi crinii/ (care nu seamănă şi nici se ostenesc)/ De plictiseală sânii mei cască şi mestecă gumă/ Lenea e partea aceea divină/ care mă copleşeşte şi-i dăruiesc totul/ Sexul nu mai tresare (semn de răsfăţ)/ Textul nu mai zvâcneşte (semn de desvăţ)/ Numai nimicul mai are cătare/ Din depărtare poezia-mi flutură pielea pe băţ“.


Dintre cele 33 de poeme ale culegerii multe sunt monotone, cântate pe un singur instrument, cu o fervoare care nu izbuteşte să treacă dincolo de pagina textului. Dar stilistica Floarei Ţuţuianu se bazează în principal pe limbajul corpului căruia poeta ştie să-i dea voce şi concreteţe.


Printre poeţii care publicau la „Luceafărul“ pe la mijlocul anilor ’70, bucurându-se în acelaşi timp de prietenia şi aprecierea mai multor redactori ai revistei, se număra şi Mircea Brăiliţa (născut în 1945, la Turnu-Severin), o prezenţă umană de o remarcabilă civilitate, cu o conversaţie plăcută şi la obiect. Se exprimaseră laudativ despre versurile lui şi Grigore Hagiu, şeful secţiei de poezie, şi prietenul Marius Robescu, iar în anul 1977 poetului îi fusese acordat premiul de debut al revistei „Luceafărul“. Apariţia sa în volum părea o chestiune iminentă. În acest sens scrie şi Lucian Raicu, văzând în Mircea Brăiliţa nu numai un „poet adevărat“, dar şi pe autorul unui prim volum de poezii care îi lăsase impresia de a fi animat „de o vigoare secretă, dar perceptibilă, de o energie suavă, lipsită de atributele forţei sale, dar cu atât mai persistentă, mai insinuantă“. Printre prietenii lui Brăiliţa se mai aflau Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Leonid Dimov, pe care îi va evoca într-un poem dintr-o culegere de versuri apărută de-abia în 2007: „eu Virgil magicianul Daniel cel sfinţit/şi Leonid cu bicicletele sale dinspre Corint“. E vorba de culegerea Zdrenţele sfielii, volum de debut pe care Mircea Brăiliţa îl amână până la data amintită, cam la vreo treizeci de ani, aşadar, faţă de ceea ce ar fi constituit o lansare normală şi aşteptată în arena literaturii. De ce s-au petrecut lucrurile în acest fel e greu de precizat, mai ales că autorul n-a venit cu nicio explicaţie în ce priveşte debutul său atât de târziu materializat. Şerban Foarţă, care semnează un „Epilog“ la cel de-al doilea volum al autorului (Poezii arse de vii, 2009), vorbeşte, dincolo de anomaliile epocilor trecute  în privinţa cărţilor şi publicării acestora, de un temperament „retractil“, „de timididate“ şi, în acord cu sugestiile titlului sub care a apărut primul volum al lui Brăiliţa, de „sfială“. Şi Raicu, plecând de la raritatea cu care poetul îşi încredinţa poemele tiparului, avertiza, cu un soi de premoniţie, asupra „naturalei rezerve a tuturor structurilor contemplative, adică eminamente lirice“.


S-ar putea, dacă nu mă înşel foarte mult, ca un poem din ultimul volum al autorului să conţină câteva refe­rinţe, de altfel foarte ambigui, la debutul său extrem de întârziat faţă de colegii săi de generaţie. E vorba de „Fete subţiri mesteceni subţiri“: „Spaima de mine însumi/ m-a făcut cândva fericit/şi vorbele-s pierdute iubi­rile pierdute/ cleşti târnăcoape lopeţi/ pentru un salahor al limbii/ care s-a chinuit/ oh cât s-a chinuit// în abataj/ ce mulţi vor să cearnă/ tot aurul din mină// pe pământ/ sunt fete subţiri/ pe pământ mesteceni subţiri// inventaţi-mi acum/ voi care credeţi că totul puteţi/ orice fel de vină/ fiindcă totul s-a isprăvit/ fiindcă totul s-a isprăvit“.


 În orice caz, poemul merită a fi reţinut, şi pentru calitatea artistică, dar şi pentru faptul că este unul din foarte puţinele, pe un fond de exprimare impersonală în genere,  în care poetul vorbeşte despre sine, la persoana întâi, amintind astfel de „spaima de mine însumi“ sau imaginându-se drept un „salahor al limbii“. Într-un alt poem („Sfâşietoarea clipă“), într-un mod asemănător, Brăiliţa recurge la metafora unui „trecut îngrăşat cu fel şi fel de iubiri“, în altul se imaginează ca fiind „lopata soarelui sălbăticit“, în „Blestem uşor“ e un personaj care „pune cu linguriţa zahăr negru mierlelor pe limbă“, în „Grădinar“ e trimis „sfinţilor darnici“, în salopetă şi cu banul în gură, într-o clisură din paradis, ca să cureţe şanţuri („să curgă iarăşi apele sfinte“), pentru ca în poemul „Sunt zile“, în imagini graţioase, suave, dar nu neocolite şi de o umbră de umor, să reuşească să lege termeni antinomici în unitatea aceleaşi voci: „Sunt zile sunt zile/ în care menajeria creierului doarme// sunt zile sunt zile/ când până şi gladiatorii uită de arme// şi a fost o zi numai una/ din întunecatele sere ieşeai/ dezbrăcată de volbură/ cu privirea ta rece de crin// împresurat de tandre boturi de cai/ respiram fericirea şi moartea: amin“. Ipostazele acestea diverse recompun, cât de cât, figura unui personaj mai degrabă solitar, melancolic, uşor ludic, uşor paradoxal, pentru care lumea pare „măruntă“ ori „blestemată“, fiind preferabilă acesteia tăcerea: „şi dacă nu/ şi dacă nu/ sporovăiai atât/ în blestemata lume a noastră/ definitiv tăceai/ întunecat tăceai/ şi sclipitor tăceai// ca un albastru rechin/ în marea tăcere albastră“.


Fără îndoială, se pot decupa versuri frumoase, cele mai multe decente, trasate cu mână sigură, din poemele lui Mircea Brăiliţa. Prefer unele false pasteluri care surprind prin amestecul de cruzime şi ingenuitate, pe care îl depistase deja Raicu: „Printre salcâmii care dispar/ printre oamenii deja ucişi de soare/ perfid se încolăceşte toamna// vulpe descreierată// uită-te atent în luminiş/ acolo e adăpătoarea morţii/ şi stinge-ţi setea/ stinge-ţi setea stinge-ţi setea“. Sau prefer tonul ermetic, misterios al unor poeme care trăiesc din imagini şi prozodie, subtil vehiculate, astfel încât să creeze ele însele misterul: „Albul cireş vasalul vişin/ creierul tău aţipind pe câmpie/ uşoarele săbii spălate în sânge/ înţelepciunea lumii anul o mie//în fortăreaţă sânii ei fragezi/ şi tufa de mure sub ziduri afară/ luptam nebuneşte cu gura amară/ închis în mileniu seniorul iar plânge// oştile-s negre sub munţi de petale/ ascunsă de scut sub mantia moale/ istoria râde bolnavă dă greş/ vasalul vişin albul cireş“ (Canon).


 Cartea, totuşi, apare ca fiind mai săracă, mai puţin generoasă în subiecte şi abordări decât cea precedentă, care ţinea locul adevăratului debut al lui Mircea Brăiliţa.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul