Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Īnvățarea suferinței ca artă pentru artă

        Radu Aldulescu

Suspectez adesea criticii, pe cei mai serioşi, aplicaţi şi lucizi dintre ei, că mimează entuziasmul. Punīnd īn paranteze servituţile-obligaţiile-interesele derivīnd din inevitabile conjuncturi şi care, inevitabil, determină şi acţiuni de sens contrar, adică desfiinţarea unor cărţi bune, luīnd, aşadar, īn calcul numai şi numai bunele intenţii, aş zice că n-au īncotro. Obiectul muncii trebuie cīt de cīt protejat, iar ei, criticii, lucrează īn fapt cu materialul clientului. Valoarea, canonul, ierarhiile sunt impuse printr-un regulament de ordine interioară, cel mai adesea inoperant īn afara graniţelor mediului literar autohton - cam īn zona asta, cred, ar fi durerea. Personal, īn anii din urmă, m-au entuziasmat cīteva romane ale unor autori romāni contemporani, prea puţine totuşi faţă de un presupus şi de dorit ritm al apariţiilor de nivel peste notabil. Ca o răsplată, īnsă, a deprinderii acestui exerciţiu, a eforturilor īn lupta corp la corp cu arta romanului romānesc de dată recentă, săptămīna trecută am ajuns să exclam: aş fi murit sau aş fi īnnebunit de fericire dacă aş fi scris acest roman. Romanul cu pricina se numeşte Rădăcina de bucsau (Editura Polirom, 2010), iar autorul lui este O. Nimigean.


Aş īncepe printr-o impietate născută din păcatul originar al cititorului avizatino­cent-impregnat de poveste pīnă īn măduva oaselor, care m-a vizat adesea şi pe mine ca autor, şi anume de a vedea īn personajul central al Rădăcinii..., Liviu, un alter-ego al autorului, īn pofida avertismentului acestuia că orice asemănare cu persoane din realitate este nesemnificativă. Cititorul pomenit īn fraza anterioară tinde altminteri, la rīndu-i, să se identifice cu personajul şi experienţele sale şi, astfel, se reuneşte trinitatea profan-empatică ce īnlesneşte şi susţine acea percepţie a realităţii şi sensurilor ei proprie ficţiunii de īnaltă clasă. Aşadar, intelectualul ratat īn conformitate cu normele curente, privit astfel şi de soţie, prieteni şi, la o rigoare, şi de recenzenţii cărţii (părerea autorului nu contează), este īn fapt salvat-mīntuit atīt prin felul cum īşi duce crucea, ca pe un dat şi adesea ca pe un dar, cīt şi prin felul cum īşi evaluează-analizează situaţia. Drumul şi calvarul pīnă la spital şi īnapoi cu mama bolnavă, căreia īi amīnă moartea de pe o zi pe alta, īngrijind-o ca pe un nou-născut, obiectele, locurile, stările, oamenii ce marchează acest parcurs nasc amintiri şi divagaţii proiectīnd uneori calvaruri aferente, cum ar fi nostalgia dulce-amară după o soţie care, vreme de douăzeci de ani, i-ar fi cauţionat labilităţile, infidelităţile, inaderenţele sociale, creīndu-i iluzia comunicării şi spulberīndu-i-o concomitent, deconstruind īn permanenţă povestea unei fericiri că n-ar fi avut cum să dureze, a unor speranţe īnşelate şi totodată invocate, un soi de boală lungă-moarte sigură a cuplului generic, lesne de recunoscut, dar inedită prin felul īn care este pusă īn pagini de roman. Liviu e un alt soi de Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pămīnteni, o expresie a lui superioară fie numai şi datorită libertăţii de a evalua spaţiul socio-politic-cultural autohton, ce conferă alt fason etic şi, implicit, estetic.


„Mă īngrozea s-o văd cum suferă pentru eşecul indeniabil al viitorului nostru mic burghez. N-o să avem niciodată o casă adevărată, n-o să avem niciodată bani, n-o să avem niciodată o poziţie socială onorabilă, n-o să ne facem vacanţele nici măcar īn Antalya - ce Antalya? nici măcar Mamaia - n-o să ne putem permite aia şi aia, suntem nişte amărăşteni şi nişte rataţi (...) Īmi doresc casă, bani, să călătoresc şi să văd lumea - e glanda mic burgheză? (Nu, e altceva, n-are nici o tangenţă - E glanda mic burgheză!) - dar nu nu orice preţ. Nu cu preţul alinierii la reţetele de succes omologate de purulenţa postcomunistă.”


Jalnica ofertă a spaţiului carpato-danubiano-pontic īşi trage vlaga din respectiva purulenţă. Autorul şi personajul dimpreună cu cititorul ştiu, cunosc de-a fir a păr modul de funcţionare al mecansimului care nu lasă nimic īn afara legilor scrise şi nescrise ale acestei purulenţe. Romānăria, cum o numeşte Artemiu, prietenul lui Liviu, a devenit īncă şi mai mult decīt īn comunism un soi de planetă a mutanţilor care şi-au impus ireversibil cutumele, şi-au marcat teritoriul, desemnīnd totodată potenţialii expulzaţi, sugerīndu-le mai subtil decīt pe vremuri, dar totodată mai drastic, care-i calea. Īn plus, autorul ştie să expună relaţia lui cu mecanismul-purulenţă īn pagini magistrale de proză, tot aşa cum īn cărţi anterioare a ştiut s-o expună īn limbaj poetic. „Nu aveam ce căuta īn lumea lor. Dar peste tot era lumea lor. Īmi era greaţă că peste tot era lumea lor. Şi să nu pot face nimic īmpotriva lumii lor. Chiar şi prietenii mei deveneau unul cīte unul lumea lor. Īmi vedea să mă retrag, să-i las dracului, să nu-i mai văd, să nu-i mai aud. (...) Unde să te retragi? (...) Poate la mănăstire? Īn mă­năstirile camaradului şi tovarăşului Teoc­tist? Afară īn străinătate? Mi-ar trebui o forţă pe care, după ani de foame şi navetă, n-o aveam. Ei o aveau. Ei ieşiseră ghiftuiţi din comunism. Solidari īn reţeaua lor de ierarhii şi interese - consolidată şi extinsă după căderea lui Ceaşcă -, puternici şi gata de japcă.”


Analiza-introspecţie merge din adīnc īn tot mai adīnc. Liviu īşi suspectează un alt soi de laşitate decīt cea reproşată de soţia sa Ioana-Zelda, excedată de refuzul lui de a se implica: „Şi dacă orgolioasa mea inadaptare nu face decīt să-mi abată atenţia de la sfīrşeala unui amurg de stirpe? (...) Simţeam īnsă - ca pe o exasperare organică, dătătoare de migrene - că nu mă regăsesc īn postura de procuror masochist ce-şi latră rechizitoriul. Trebuia să dibui alt unghi īn a mă scruta lăuntric, depăşind autocompătimirea şi ura de sine”.


Peste acest gen de pasaje de monolog cu tentă eseistică bine strunit, se interpune, creīnd un echilibru compoziţional excepţional armonizat (autorul posedă şi aplică magistral ştiinţa-arta compoziţiei romaneşti), tronsonul principal plămădit din substanţă prozastică pură, secretat poate chiar din acel unghi al scrutării lăuntrice, avīnd īn centru personajul cel mai bine realizat al romanului şi poate cel mai impresionant personaj de acest tip din toată literatura romānă: mama sărită de optzeci de ani, īngrijită precum un nou-născut de fiu, ajutată să-şi īnfrunte şi să-şi amīne moartea de pe o zi pe alta, pe fondul depănării pas cu pas a poveştii vieţii şi pătimirilor ei. Īnfruntările şi īmpăcările ei cu lumea şi cu sine sunt de o cu totul altă natură, cel mai adesea la polul opus faţă de ale fiului şi totuşi pare să ţină seama īn permanenţă şi să sugereze comuniunea dintre cei doi. Există scene de excepţie din care reiese la modul fizic, explicit că fiul e creaţia mamei, iar mama, la rīndu-i, e creaţia fiului prin felul cum acesta īi ascultă şi-i deapănă povestea.


Peste bătrīneţea şi boala cu tot cortegiul de umilinţe atroce, se supraadaugă bonusul sărăciei, oferit de disfuncţiile şi neputinţele sistemului. Bunăvoinţa, bunele intenţii şi competenţa medicilor se risipesc şi se pierd repede īn ceaţa dezabuzării, indusă de o luptă cu morile de vīnt care impune tehnici ale supravieţuirii bazate preponderent pe neiubirea de semeni. Īn Romānica - Romānăria nu mai e loc sub soare pentru oricine, cu atīt mai puţin pentru bolnavi şi bătrīni, după cum nici pentru intelectuali care nu ştiu sau nu vor să se mişte īn direcţia indicată de reţetele de succes impuse de purulenţa postcomunistă. O alegere ca īntre viaţă şi moarte, iar O. Nimigean face literatură mare reproducīnd exact realitatea de pe teren, conformă altminteri cu indicaţiile de ultimă oră ale preşedintelui Băsescu: cui nu-i convine e liber să plece.


Povestea de actualitate strictă şi de un vizionarism halucinant poate că nu īntīmplător aparţine unui poet. Asta īmi aminteşte de un alt romancier de excepţie, venit tot din poezie - l-am numit pe Nichita Danilov, īnrudit īntrucītva stilistic cu O. Nimigean. Ambii par să-şi tragă suflul din marea lite­ratură rusă, ambii par picaţi ca de pe o altă planetă īn familia romanului romānesc actual infestat de minimalisme, autoficţiuni, pseu­dopostmodernism, experimente de toată mīna lăsate cu limbă de moarte de textualismul optezcist. Multiplele referinţe livreşti şi culturale īncastrate īn materia narativă fac altminteri corp comun cu lumea mamei şi spiritul ruralităţii ardeleneşti aduse la zi, pervertită de tranziţia-n criză. Pe līngă clarviziunea socio-politică, O. Nimigean dovedeşte un simţ al oralităţii şi al culorii locale de excepţie, rareori īntīlnit īn proza romānească recentă, pe care personal īl văd susţinut de o profundă cunoaştere a inimii. Acea cunoaştere a inimii din care se iveşte marea literatură şi care induce totodată cititorului dragostea pentru marea literatură. Oricīt o suna de aiurea-dezminţitor, acest roman negru, al suferinţelor, chinurilor şi eşecurilor de tot felul, descrie o lume şi nişte oameni īndelung şi pătimaş iubiţi de autor. O iubire căznită-străduită-smerită, ce răzbate anevoie prin interfaţa de dispreţ-greaţă-detaşare impusă de īmprejurări potrivnice şi īndoieli multiple. Preluīnd spusa unui prieten preot, Liviu revine īn mai multe rīnduri cu un soi de laitmotiv ce poate fi socotit cheie sau concluzie a romanului: „Am o sumedenie de īndoieli şi o singură certitudine: Iisus Hristos”. Īn cugetările asupra devastărilor la care e supusă lumea contemporană, sunt invocate, de asemenea, periodic rugăciunile părintelui Cleopa şi rugăciunea inimii, ca un balsam pentru sufletul dīnd să se elibereze din īnchisoarea sufletului.


Periplul fiului veghindu-şi şi īngrijindu-şi mama muribundă devine ceea ce, printr-un trainic loc comun, poate fi numit drum iniţiatic, punīnd īntrebări şi dīnd răspunsuri despre rostul şi sensul vieţii, rostul trecerii trupului prin starea trupească, care-i unul şi acelaşi de la izgonirea din rai īncoace: īnvăţarea nedreptăţii, chinului, suferinţei sub cele mai neaşteptate forme, pentru dobīndirea umilinţei şi smereniei purificatoare. Ne-o spune Biblia şi toate cărţile mari ale lumii. Ne-o spune şi O. Nimigean īn Rădăcina de bucsau.
Titlul conţinīnd numele arborelui ornamental cu flori plăcut mirositoare, ca simbol al gratuităţii esteticului, pare să-şi găsească acoperire īntr-un sfīrşit pe măsura orchestraţiei grave a īntregii naraţiuni. Imaginea mamei adormite īn şezlong, adăstīndu-şi sfīrşitul, sugerează o deschidere tainic-grandioasă spre viaţa veşnică, mai ales prin sunetul respiraţiei. „Un fel de artă pentru artă a ultimelor respiraţii”, consemnează fiul personaj narator.


Pe līngă rostul īnvăţării şi al exersării suferinţei, īşi face loc, iată, şi cel al artei dezicīndu-se de orice fel de iluzii pragmatice, concretizată printr-un roman singular, o carte de căpătīi īn ce mă priveşte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul