Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Spovedaniile îngerului căzut

        Adrian G. Romila

Ultima carte de versuri a lui Adrian Alui Gheorghe păstrează linia explorărilor lirice în cheie majoră din volumele anterioare. Întâlnim în Paznicul ploii (Limes, 2010) aceeaşi prevalenţă a cuvântului înaintea morţii, a trupului şi a iubirii din volumele Gloria milei (2003) sau Îngerul căzut (2001), doar că opţiunea pentru poemele prolixe s-a mai cenzurat, cu implicita consecinţă a unei esenţializări, a unui spor valoric şi a unui impact receptiv mai bun. În rest, ca şi altădată, realul banal, cotidian nu colorează decorativ textele, iar confesiunea nu e exhibată de dragul unei egolatrii minimaliste, altfel, tipice generaţiei din care face parte. Adrian Alui Gheorghe rămâne şi acum un melancolic intratabil, un poet al retoricii metaforic-filozofarde, uşor atemporal în căutata rezonanţă apodictică a spuselor sale. Se definise, de altfel, undeva, drept un „cavaler al tristei figuri”, un „înger căzut” într-o lume care a pierdut sensurile poetice şi bucuria gratuită a simbolizării fantaste: „Stăpânesc arta ţesălatului de cai morţi/ sunt maestru în arta deşălatului de inorogi” (Concert la o tobă spartă, în vol. Gloria milei) sau: „Eu sunt îngerul căzut, mă puteţi pipăi,/ dacă este puţin vânt puteţi să-mi zăriţi aripile/ frânte zbătându-se sub piele ca amintirea/ pe cerul frunţii...” (Îngerul căzut, în volumul cu acelaşi nume).


Titlul noii cărţi este şi el o variantă pentru acelaşi autoportret paradigmatic de poeta vates, de mesager al frumuseţilor îngropate în zgomotul infernal al trupului, de care oamenii ascultă uitând că amorul nu înseamnă doar exaltarea cărnii: „- Ce a făcut omul acesta pe Pământ?/ -A ajutat lumea să creadă în miracole...!// Sunt paznicul ploii./ Nesuferită fervoare: o văd ţopăind în ferestre/ atât de asemănător dansului bărbaţilor/ în jurul femeii care naşte carne” (Paznicul ploii). Diferenţa dintre poet şi restul lumii e subliniată în tot volumul, obsesiv, secondată mereu, în subsidiar, de tema cuvântului poetic, al sensului nou, abia acela adevărat, demn de luat în seamă. Marginalizarea şi neputinţa poetului sunt ironice, pentru că, de fapt, puternic şi conştient de puterea lui e mânuitorul cuvintelor, profetul urban al realităţilor necunoscute descrise de imaginarul poetic de totdeauna: „Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeţii vin/ doar şi pun hoţeşte semnătura;// mai mult, fac trafic cu imagini furate din grădinile raiului/ pe care când le atingi se transformă în pulberi de cuvinte” (Poetul bătrân îşi declamă faima).


Cea mai relevantă „poveste” a condiţiei de „înger căzut” îmi pare, în Paznicul ploii, întinsul text ce poartă titlul Cum a dispărut oraşul grecesc Cnossos sau Poetul bătrân îşi declamă faima (5). E aici evocat un trecut mitic al bunelor aşezări de lucruri şi de oameni, în care poetul e un fel de Lazăr biblic, cerşetor în calea învingătorilor, dar, în fond, cel mai ales dintre cetăţeni prin darul de a învia adevărurile aruncate de ceilalţi: „Dar poetul? Desculţ, flămând, cu hainele numai zdrenţe/ Cerşea la poarta dinspre nord, pe acolo pe unde intrau în oraş/ Învingătorii. Toţi îl loveau cu coji de fructe, cu seminţe de/ vorbe,/ El le prindea din zbor, multă poftă de viaţă îţi trebuie/ Ca să pui în cuvinte tot ce prisoseşte de la masa de seară...”. Din această stare ironic marginală a poetului derivă, probabil, şi dimensiunea aforistică a multor versuri din volum. Mesajul ţinteşte formularea cea mai electrizantă, spusa memorabilă, de care ar fi capabil numai un înţelept ascuns şi un profet al elitelor. Poezia e un ospăţ mistic-flozofic la Adrian Alui Gheorghe, prezidat de poetul-sacerdot, la care puţinii iniţiaţi se pot împărtăşi de adevăruri teribile. Fiecare amănunt biografic, fiecare angoasă personală, fiecare emoţie se proiectează la tainica cină a poeziei într-un halou cultural sau măcar didactic, intelectualizat şi imperativ, cu discrete trimiteri intertextuale, cu refrene şi jocuri formale, adesea prelungite inutil, redundant. De aceea, unele dintre textele întinse îmi par ratate parţial (cazul Meta­morfozei), mai ales puse în contrast cu altele, izbitor de reuşite, inclusiv prin faptul că au rămas în limite rezonabile de spaţiu exprimabil. Ludicul poetic devine o artă a dezgropării subsolului grav al cotidianului, din care nu se mai zăresc marile probleme decât prin săpături repetate iar şi iar, cu aportul sacrificial al poetului truditor.


Când apar, obiectele mărunte, detaliile de peisaj ori gesturile şi sentimentele umane desfăşoară o tragedie a haosului, a neînţelegerii, a golirii de semnificaţie, pentru a lăsa poezia să repună lumea în adevărata ei ordine. Desigur că efortul eului liric e cerebral, nu emotiv, şi, pentru a confirma forţa imaginaţiei textuale, uneori cuvintele scapă de sub controlul creatorului lor, combinându-se de la sine şi formând realităţi stranii, la fel de verosimile ca cele cunoscute de toată lumea (a se vedea ciclul „Poetului bătrân” care „îşi declamă faima”). Preferinţa pentru punţi între contrarii (viaţă-moarte, tată-fiu, aici-dincolo, poetic-prozaic) şi pentru inversarea raporturilor obişnuite dintre fenomene şi lucruri face parte din aceeaşi ideologie luciferică ce stă în spatele textelor lui Adrian Alui Gheorghe: poezia corectează universul făcut de Dumnezeu într-un anume fel, cel cunoscut de toţi, şi-l prezintă ca nou celor dispuşi să vadă lucrurile cum nu le-au văzut niciodată. Toate drumurile duc într-un poem, totul se rezumă la încifrarea într-o retorică lirică, la navigarea prin simboluri, fără de care oamenii par străini, prizonieri într-un univers paralel. „La nu­mărul 43 trăieşte cineva care n-a văzut niciodată/ o licornă, închipuieşte-ţi.// La numărul 79 locuieşte femeia care are tatuată-ntre sâni/ o poruncă celestă [...]/ La numărul 18 e bărbatul care împleteşte firele de ploaie...” (La vie n\'est que pour connaisseurs). Nici introspecţiile nu duc în altă parte decât la un sine poetic vagant, capabil să vadă dedesubturile esenţiale.


Conştient că „poezia este o sinucidere controlată” şi că poetul e un demiurg urban specializat în ironia gravă, eul liric din Paz­nicul ploii îşi continuă spovedania de „înger căzut”, începută încă de la Ceremonii insi­dioase (1985), Poeme în alb-negru (1987) şi Intimitatea absenţei (1992). Confesiunea sa e publică (completată, de data aceasta, de grafica voit „naivă” a pictorului Laurenţiu Dimişcă) şi mizează pe eficacitatea măştilor retorice purtate de scriitorul Adrian Alui Gheorghe.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul