Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezia cu versuri verzi

        Monica Grosu

Mircea Stâncel este poetul din cetate, discret, adesea taciturn, atras mai degrabă de limbajul obiectelor, de o voce interioară a lumii pe care o intuieşte în apusul unei zile, într-o primăvară invadată de clorofilă sau în zidul acoperit de iederă al unei case vechi. Din condeiul său a ieşit la iveală un scris ce s-a dispersat postmodern înspre poezie, publicistică, însemnări eseistice şi proză. De la debutul poetic, realizat în 1981, cu volumul Cămaşa de sare, volum ce a purtat însemnele norocului, aducându-i Premiul pentru Poezie al Editurii Cartea Românească, şi până în prezent, fantezia graţioasă şi nu prea îndepărtată de real a poetului a ivit noi slove ce au întrupat în ritmul lor propriu mai multe cărţi de poezie şi nu numai.


Cel mai recent volum de versuri al poe­tului albaiulian Mircea Stâncel, Lucruri şi limbaje (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009), creşte pe un fundal al prieteniei şi solidarităţii în cuvânt, deschizându-se cu o fotografie-emblemă, dedicată colegilor din redacţia revistei Discobolul, Aurel Pantea şi Cornel Nistea. Un gest arareori întâlnit într-o lume intrată galopant pe o pantă a orgoliilor exa­cerbate, dar cu atât mai preţios în sentimentalitatea lui. Reunind trei cicluri poetice cu titluri distincte, volumul de faţă însumează poemele grupate sub egida „week-end la ţară”, îşi îngăduie un „intermezzo cu balade”, pentru a se opri apoi la „câteva nopţi & zile cu sebastian”.


Accederea în universul liric, cu migală creionat de un poet extrem de sensibil la faptul mărunt, la vegetal şi la limbajul neînsufleţit al obiectelor, se produce lent, aproape tainic, iar ordonarea dimensiunilor cognitive şi afective intervine apoi firesc, pe nesimţite. Purtând o asumată notă biografică, poezia lui Mircea Stâncel se raliază indubitabil orientării postmoderniste, fără a se crampona totuşi într-o formulă fixă, ci întorcându-se ritua­lic, ori de câte ori are ocazia, spre versul simbolist, muzical, spre tradiţia clasică a unei rime sau spre filonul expresionist al agitatelor căutări. Procedeele postmoderne ale parafrazei şi ironiei funcţionează, în poezia lui Mircea Stâncel, la alţi parametri, purtând accesoriile blândeţii de care dispune universul său poetic: „fermecătorii oraşului din nou să fim,/ străzile-n noi, sfioase, murdare să se plimbe;/ din când în când, ne vine să murim/ sau să ne pierdem iar pe linii strâmbe” (elegie barbară cu împrumuturi).


Decorul de zi cu zi al poetului este inundat de „forfota bulevardului”, de imagini reale, ce se reiau şi se desfac în mii de fărâme, spunând de fiecare dată altă poveste, dar în esenţă aceeaşi, cea a unei familii ce-şi curge inexorabil destrămarea o dată cu anii, cu moartea bunicilor, apoi a părinţilor, cu reîntoarcerea nostalgică a fiului (singurul căruia i se mai îngăduie clipa) în curtea casei inundate de porumbar: „creşte porumbarul, printre lucruri şi garduri,/ de parcă ştie că nu mai e nimeni acasă,/ de parcă ştie că toţi s-au hotărât să plece deodată,/ după lespezi şi cercurile concentrice să aducă mirarea înapoi/ şi aerul blând la fereastră,/ într-un anotimp care mai are răbdare cu mine” (m-a studiat ca la carte).


Nostalgia trecutului şi gândul obsesiv al reîntoarcerii subminează din interior tihna poetului, surpându-i viaţa în neant, mai ales că, în viziunea autorului, absolut totul poate deveni un lucru sau un limbaj (aşa cum indică titlul); amintirile, oamenii, gândurile se obiectualizează, îşi pierd suflul, viaţa. Trecutul, istoria, nostalgia Imperiului ţâşnesc însă dintre rânduri, din pământ, din morminte, de sub firele de iarbă sau din livada cu vişini: „sunt îmbrăcat, după cum vezi, în cămăşi răbdătoare;/ de vei aprinde un chibrit, ele ar putea brusc lumina/ trupul acestor vişini ieşiţi din istorie, e un bal milenar,/ îmbrăcat în iederile vienei;/ moşul meu a venit parcă numai ieri din armata regală,/ şi acum uite că nu mai e de un secol printre noi,/ eu tocmai acum mi-am găsit să trec prin livada cu vişini,/ când n-o mai păzeşte nimeni, e uitată puţin,/ prin ierburile ei înalte vişinele putrezesc imediat/ dacă nu sunt adunate” (la pas prin livada cu vişini). 


Aproape în toate poemele, eul liric i se adresează unui confident, alături de care poate visa şi crea, într-o permanentă căutare a fericirii împărtăşite. Singurătăţile liniştite nu-i sunt suficiente poetului, elanurile sale sunt enorme, la fel iubirea, doar puterile-i fizice scad în trupul şubrezit, îngreunat de materialitate: „toate lucrurile le-aş face de-odată,/ când sunt numai singur şi e atâta linişte în bibliotecă/ aş învăţa toate cărţile de-odată, cu tine;// aş deschide geamul şi aş lăsa pădurea să intre,/ cu toţi haiducii ei în cel mai intim colţ al meu,/ îmi place furtuna cu stropi mari de ploaie;/ .../ mă retrag în spatele cărnii, care a obosit,/ trag după mine toată cohorta asta de instituţii sălbatice,/ .../ întâmpin toamna cu trupul şubred şi singur” (să mai visăm încă).


De la un capăt la altul, universul liric este străbătut de un sentiment al neaşezării, al unei nesfârşite alergări spre nicăieri, fără o ţintă precisă, „eu stau într-o maşină şi alerg, alerg, alerg” (nu pot zbura ca îngerii), acest fapt sprijinindu-se pe obsesiva raportare a propriei vieţi la trecut, înaintaşi, univers, moarte. Pe orbita unor verbe-pilon, „a coborî” şi „a urca”, imaginaţia poetului grefează popasuri neliniştitoare, urcări şi coborâri, intrări şi ieşiri din stările marcate de luciditate. Întrezărim acea suferinţă indefinită, echivalentă cu o crudă singurătate, o nevolnică neputinţă ce sfarmă în cioburi mărunte timpul, nelăsându-l să închege veşnicia spre care sufletul poetului, atras de neantul metafizic, aspiră.


Biografismul şi timbrul unui textualism convertit în poezie ancorează versurile lui Mircea Stâncel în sfera poeticii postmoderne, echilibrat stratificată între geologia livrescului şi cea a aglomerării realului: „după cum vezi, tu, vin din secolul 20/ mă cheamă mircea stâncel,/ dar te rog, Doamne, să nu mă confunzi cu altul/ eu sunt cel din alba iulia, ce stă în 3 ab, la etajul 6” (cu şi fără confesiuni). „Într-un paradis provizoriu”, poetul sesizează unda de lumină, devenind „purtător de clorofilă, într-o lume uscată”, transferând versurilor sale verdele obsesiv, ca o reflexie a soarelui. Ironia şi o anume predispoziţie spre vegetal acompaniază lirismul lui Mircea Stâncel, conducându-l spre o zonă a contemplativului şi a reflexivităţii crepusculare.


Într-o deplină comuniune cu lucrurile şi obiectele cele mai neînsemnate, se găseşte poezia lui Mircea Stâncel, care aşază cuvintele (scrise invariabil cu literă mică), într-o ordine existenţială firească, făcându-le să fiinţeze, să inspire aerul când proaspăt al prezentului, când melancolic al trecutului, într-o definire etern reiterată a creaţiei („casa cu parfum de străbunici şi blugi puşi la uscat este poezia”).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul