Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cerneala simpatică

        Constantin Stan

Taina foii scrise
În copilărie, descoperisem, citind, bănuiesc, într-o carte sau poate la primele ore mai serioase de chimie, că există o cerneală care face ca scrisul să rămână invizibil. Foaia albă conţinea un mesaj pe care alţi ochi nu puteau să-l vadă. Destinatarul încălzea foaia albă de hârtie la o flacără mică şi atunci se producea minunea: apăreau literele, literele compuneau cuvinte, cuvintele se aşezau într-o scrisorică. Sigur că toată truda asta a noastră se consuma pentru prostioare, nicidecum pentru marile mistere ce ne dominau viaţa pe atunci (o întâlnire conspirativă pentru a merge la furat cireşe, de exemplu) sau pentru ceea ce nu am fi avut curaj să spunem/scriem apăsat şi clar. Cred că nici nu era important ce ne transmiteam unul altuia. Colosal era că puteam avea o lume misterioasă, secretă, ferită de privirile indiscrete ale celor de lângă noi şi că intrarea în acest univers se putea face numai prin cunoaşterea codului. Şi şi mai intense erau clipele în care aşteptam să se ivească, pe foaia albă, semnele înscrise. Le priveam fascinat cum răsar plimbând flacăra chibritului sub foaie de parcă aş fi fost un magician inversând ordinea lumii: mă imaginam scriind cu flacăra spre deosebire de toţi ceilalţi care, prozaic, scriau cu tocul sau cu stilourile Pelican (stilourile alea cu rezervor detaşabil care ne umpleau mâinile şi faţa de cerneală).


Probabil de la aceste jocuri de-a lumea secretă să fi învăţat şi să citesc căutând sub paginile înnegrite de plumbul în care se încrustaseră literele –sau în scrisorile pe care le primeam – am avut o bogată şi agitată lume epistolară în adolescenţă! – adevăratul mesaj pe care le-ar fi conţinut. Rămăsesem cu această idee (obsesie?) de a pătrunde dincolo de bariera pe care mi-o aşezau cuvintele în faţă, de zidul pe care îl făceau spre a ascunde misteriosul adevăr. Pentru mine, pagina înnegrită de semne era poarta prin care intram în lumea celuilalt dincolo de cuvinte. Citeam localizarea lui Liviu “Gangurile Paleologului” şi mi-l imaginam în boxa din subsolul blocului în care locuia, amenajată acum pentru un mic atelier, cu cana de ceai lângă el (el bea ceai, eu am urât dintotdeauna ceaiul - reflex probabil al copilăriei terorizate de cana de ceai pe care trebuia să o înghit în fiecare dimineaţă), cu foile în ordine, scriind şi din când în când ridicându-se de la măsuţa-birou spre a mai îndrepta un obiect sau doar a face câţiva paşi semn la el de nehotărâre sau, dimpotrivă, de nestrămutată decizie luată. Scria Blues în dreapta paginii, sus, “Zimnicea” şi ştiam că vrea să spună sunt acasă, m-am întors de la Dunăre, am draci – ceea ce pentru el acoperea o paletă largă de emoţii şi fapte se certase cu ai lui, descoperise încă o subtilitate la Proust, auzise o formaţie despre care nu ştia, îl intrigase un text al lui Borges şi, cu cerneală simpatică, “şi mai vii şi tu să îmi dai veştile astea”! Acest tip de lectură mă prindea şi în cazul lui Dostoievski, Cehov sau Dickens: nu citeam cuvinte ci vedeam ce se petrece, auzeam vocile personajelor, le urmăream mişcându-se, imaginarul lumii urmărite se suprapunea imaginarului pe care eu îl cream.


Abia mai apoi, în acelaşi timp cu lectura, aveam să scormonesc în sensul celor ce se petreceau. Ce voia să mi se spună cu toate acestea, ce sens aveau, spre ce mă îndreptau? Îmi dădeam uneori seama, cu ciudă, că există un prag pe care nu-l pot trece, că există ceva ce scapă înţelegerii mele. Probabil aşa am descoperit critica literară care mă făcea să mă întorc la text (măcar în minte!) spre a pricepe, spre a fi de acord cu mesajul astfel descifrat sau dimpotrivă.


Sunt puţine cărţile care mi-au oferit această glisare de la text la interpretare, de la interpretare înapoi la text şi tot aşa până la a-mi deveni o necesitate relectura lor. Cele mai multe cărţi nu mai au nimic sub cuvintele cu care acoperă pagina albă. Oricât m-aş strădui eu ca în copilărie să trec pe sub ele o flacără care să îmi aducă la suprafaţă mesajul ascuns, nimic nu se iveşte. Altele, sub paginile cărora bănuisem, citisem, sub aceeaşi flacără a vârstei, a empatiilor, a altor emoţii lumi şi sensuri profunde îmi spun că magica mea cerneală simpa­tică s-a evaporat, s-a uscat, nu a fost niciodată ori se întrupase numai în frenezia lecturilor mele.


Există un timp de citit şi un altul de recitit. Complicatele resorturi psihologice ale relecturii se pot reduce până la urmă la esenţa memoriei: există ceva ce s-a fixat şi nu îţi dă pace, trebuie să revii asupra sa. Treci de fapt dintr-o vârstă în alta atunci când simţi nevoia de a reveni asupra unor lecturi. Şi ai trecut vârsta bineînţeles atunci când înţelegi mai mult.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul