Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

A venit vremea să experimentăm în profunzimile artei spectacolului

        Victor Ioan Frunză

Interviu realizat de Irina Budeanu



Există, oare, vreo bucurie mai mare pentru un cronicar decât să stea de vorbă pe-ndelete cu un mare regizor, imediat după premieră? Mai ales când regizorul se numeşte Victor Ioan Frunză, iar premiera este o explozie de imaginaţie, fantezie şi inedit? Este vorba despre Furtuna, de Shakespeare, cu numai patru tineri actori, care interpretează 15 personaje. Spectacolul a fost pus în scenă la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, al cărui director este actorul Cosmin Şofron. Ideea lui Victor Ioan Frunză de a înghesui Furtuna într-un spaţiu cât o garsonieră a fost excelentă şi complet atipică pentru montările cu această piesă, pe care regizorii noştri le-au făcut de-a lungul vremii. De ce să proiectăm eterna luptă dintre barbarie şi civilizaţie, dintre iluzie şi realitate, dintre candoare şi ură în spaţii uriaşe bântuite de dragoni, fiinţe misterioase, personaje fabuloase? Când, de fapt, toate aceste „bătălii” se află chiar în noi înşine, în micul nostru apartament, înconjurat de amintiri, unde suntem mereu pe picior de plecare. Insula pe care eşuează Prospero e chiar sufletul lui aflat în derivă, o cameră în care se ascunde de lume. Iar această „aventură de cameră” nu putea să aibă atâta farmec şi magie dacă nu ar fi intervenit, ca de fiecare dată în spectacolele lui Frunză, excepţionala scenografă Adriana Grand. De ce a ales Victor Ioan Frunză această abordare a celebrei piese a lui Will? În dialogul cordial pe care l-am avut cu regizorul memorabilelor montări Tom Paine, Marat-Sade, Visul unei nopţi de vară, Ghetto, Satyricon, Darul Gorgonei sau Turandot (ca să dau doar câteva exemple din vasta sa operă),  mi-a răspuns la această întrebare, dar şi la multe altele.    


 


Dragă Victor, îmi face o mare plăcere să stau de vorbă cu tine, după ce mai bine de o oră și jumătate am fost împreună cu Prospero, Ariel, Caliban și Miranda pe insula visurilor și a deznădejdilor noastre. Am avut o surpriză de proporții. Am văzut un spectacol, Furtuna - cine nu pune astăzi Furtuna? - complet atipic. Cum ai avut „îndrăzneala” să montezi piesa „contemporanului nostru”, Shakespeare, doar cu patru actori?


M-am gândit că în toate spectacolele mele - deşi poate părea ciudat ce-ţi voi spune - am căutat simplitatea. Ştiu că spectacolele „marca” Victor Ioan Frunză  sunt percepute ca fiind foarte complicate, grandioase ş.a.m.d. De fapt, ele sunt exact inversul a ceea ce se scrie, în general, despre montările mele. De la o vreme, mă bântuie ideea de a rea­liza un spectacol simplu, pur şi simplu, aşa cum e un cântec de Bob Dylan. Vezi o chitară, o muzicuţă şi un om, iar acolo, pe scenă, e o lume întreagă. Cred că preocuparea asta poate părea formală. Dar nu e aşa. Ea priveşte şi conţinutul. Pe de altă parte, şi spaţiul în care produci un spectacol te inspiră, te obligă. Când am văzut acest spaţiu de la Centrul de Cultură, am ştiut că Prospero ar putea fi exilat şi într-o casă părăsită. Lucrurile evoluând în acest sens, mi-am dat seama că pot să restrâng şi distribuţia. Încet, încet, am rea­lizat că miturile nu depind de numărul celor care le spun, ci de forţa cu care le expun, de impactul lor asupra publicului. Şi trebuie să mai adaug ceva. Repetam la Târgu-Mureş un spectacol şi lipseau câţiva interpreţi. Dar am ţinut să repet. Şi actorii care erau în distribuţie spuneau şi replicile celor absenţi. Ei bine, toate aceste straturi de impresii s-au adunat şi au născut spectacolul în această formă.


La prima impresie, ar părea un spectacol minimalist. În momentul în care intri în spectacol, te cucerește, te captivează. Aparent, cu mijloace minime, creezi și recreezi o lume uriașă, în care ne regăsim cu toții, spectatori și artiști. Ai pus un accent foarte modern, dar fără ostentație, pe această lume însingurată, aflată mereu în primejdia de a-și pierde identitatea.


M-am gândit, de exemplu, cum să arăţi miracolul. Până la urmă, Prospero e un magician. Noi suntem impresionaţi de lucrurile paranormale, inhibaţi, uluiţi. Din punctul meu de vedere, miraculosul are un suport foarte simplu. Ceea ce vedem noi astăzi, super-eroii, reprezintă o aspiraţie. Mi-aduc aminte că, atunci când eram student, am participat la o conferinţă cu psihoterapeuţi şi specialişti în paranormal. Mi-a rămas în minte cum unul dintre participanţi practica telekinezia. Nu era deloc complicat. Şi experienţa de atunci mi-a folosit acum. Eu cred că experimentul despre care toată lumea teatrală vorbeşte, ar trebui să se facă în profunzime, nu în zona formală. De exemplu, dacă s-ar experimenta în text, în felul în care aduci la lumină un text sau în reformularea spaţiului teatral, atunci noţiunea de experiment ar căpăta un sens cu adevărat important şi semnificativ. Exact acest lucru am încercat să fac. Se tot vorbeşte despre texte prăfuite, vechi. Dar nu etichetarea vechi/nou e importantă. A venit vremea să experimentăm în profunzimile artei spectacolului. După cum bine ştii, eu sunt foarte atent la text, consult zeci de traduceri, până să ajung la cea mai bună. Şi, în acest caz, am apelat la mai multe traduceri şi, în cele din urmă, am ajuns la o versiune nouă, dar care nu modifică nimic din spiritul operei lui Shakespeare. Limbajul este actualizat, unele pasaje sunt scurtate. Avem de-a face cu o redramatizare/rescriere a textului, aşa cum se face în lumea întreagă. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că trădezi autorul.


Tu ai citit textul în cheie ironică. Dacă până aproape de final râdem în hohote, spre ultimele „acorduri” ale spectacolului cad măștile, ca să ne dăm seama că totul a fost o înscenare a umorului și a ironiei, ca să vorbești  despre o dramă. 


Da, ai spus foarte bine. Piesa are o construcţie specială. O porţiune consistentă din ea este rezervată comicului, situaţiilor bufe, improvizaţiilor şi, dintr-o dată, în Actul V, răsare tema care fusese enunţată, dar ţinută tot timpul în penumbră. Până la urmă, de aici vine greutatea înscenării, dar şi frumuseţea ei. De fapt, este un suspans comic care se rezolvă în Actul V.


Iar tu ai avut curajul să arunci în această aventură cinci actori foarte tineri.


Dacă n-ai un suport sensibil cum este actorul, nu poţi să faci nimic. Eu înnebunesc când văd cum umblă prin scenă simbolurile. Adolf Appia spunea că actorul instituie spaţiul. E foarte important. Cei patru actori - Ioana Barbu, Sorin Miron, George Costin şi Alexandru Ion -  contribuie mult la echilibrarea balanţei în acest spectacol. Minunaţi copii. Ioana Barbu este absolventă a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) şi am descoperit în ea talentul, candoarea şi imaginaţia de care aveam nevoie pentru viziunea mea regizorală. Ea o interpretează pe Miranda, dar şi pe Ariel. Cu George Costin şi Sorin Miron am mai lucrat. Amândoi au urmat cursurile Facultăţii de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. George Costin e, rând pe rând, Prospero, Stephane, Antonio, iar Sorin Miron le dă viaţă personajelor Caliban, Ariel şi Sebastian. Alexandru Ion, interpretul lui Ferdinand, Trinculo Alonso şi Ariel, a terminat cursurile UNATC, ca şi Ioana. Toţi patru sunt o echipă extraordinară.


Și, ca de obicei, Adriana Grand și-a stat în preaj­mă și a înțeles foarte bine discursul tău artistic. Spațiul pe care ea l-a creat e foarte modern. Totul se petrece într-o cameră invadată de amintiri, de fragmente de viață și de ce au putut să ia personajele cu ele, când s-au îmbarcat pe corabie.


Pot să-ţi spun că modelul este una dintre casele noastre. Din cauză că noi tot timpul suntem în mişcare, montăm peste tot în ţară, în străinătate, n-avem timp să locuim în aceste case, să despachetăm, să aranjăm lucrurile. E plin de cutii şi cutiuţe. Ele cam aşa arată, ca-n Furtuna. Totul e pe picior de plecare. Chiar discutam în timpul repetiţiilor că ar trebui să arate ca apartamentul nostru din Cluj. Acolo ne lăsăm valizele, hainele, când venim sau când plecăm. Viaţa  noastră e ca o „furtună” într-un pahar cu apă. A stârni o furtună într-un pahar, aşa cum îi place Adrianei (n.n. - Adriana Grand) să spună, face parte dintr-o magie care seamănă cu cea practicată de Prospero. Un om care creează magicul în cotidian, care aduce misterul şi miraculosul chiar la tine în sufra­gerie. În 2011, vă aşteptăm în „sufrageria” noastră, să vă găsiţi propria „Furtună”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul