Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie Azerbaidjană contemporana

        

Prezentare și traducere de Dumitru Balan


Literatura azerbaidjeană, cu o impresionantă moştenire din trecutul īndepărtat, s-a afirmat īn plan universal īndeosebi prin poezia marilor clasici precum Hagani Şirvani (1120-1199), Nizami Hiangevi (1141-1209), Imadeddin Nasimi (1370-1417), Muhammed Fizuli (1494-1556) sau Molla Panah Vaghir (1717-1797). Reprezentanţi marcanţi din epocile modernă şi contemporană ca Mirza Ahundov (1812-1878) şi Samed Vurgun (1906-1956) au fost publicaţi sporadic īn Romānia de după cel de-al doilea război mondial, ultimul, totuşi, beneficiind şi de un tom de poezii, elevat traduse īn limba romānă. Printre autori se numără prieteni ai Romāniei ca Nabi Nazri (a vizitat ţara noastră căreia i-a dedicat vibrante versuri), Bahtiar Vahabzade (membru fondator al Asociaţiei de Prietenie Azerbaigean-Romānia, decorat īn 2001 de către statul romān cu ordinul „Meritul Cultural”; la Bucureşti i-a apărut volumul de poezii şi poeme Timp şi spaţiu), scriitor cu o debordantă vitalitate poetică, aidoma lui Tudor Arghezi, Anar (prozator, poet, dramaturg, scenarist; preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Azerbaigean; trei volume i-au fost  publicate la Bucureşti), Nasib Nabioglī (membru al Uniunii Scriitorilor din Azerbaigean şi al Uniunii Scriitorilor din Rusia, secretar al Secţiei moscovite a Uniunii scriitorilor din Azerbaigean), Alla Ahundova (a participat la Festivalurile internaţionale de poezie de la Bucureşti şi Neptun) ş.a.
Prin creaţia lor, scriitorii azerbaigeni, indiferent de locul lor de reşedinţă, īn patria natală sau īn diasporă (o realitate actuală impresionantă: īn Azerbaigean trăiesc 9 milioane  de locuitori, iar īn afara graniţelor – 30 de milioane) au construit, paradoxal, un univers poetic unitar cu un colorit original.


 


NABI HAZRI


DOUĂ ARIPI


Ca īn azur
un zbor de vultur
e viața
pe-o culme de vis.
Iubirea și poezia
sunt două aripi,
garanția
īnălțimii.
și dacă o aripă
s-a frānt
īn această
cutezantă luptă
īnseamnă
că īnălțimile noroc nu au,
și n-ai noroc
nici tu!



DACĂ BAKU N-AI VIZITAT


Valuri īn stāncă au tot lovit,
Valurile azuriului Hazar,
Stāncile aripi au dobāndit,
Stāncile azuriului Hazar...


Dacă pānă acum nu l-ai vizitat
Cum aș putea să-ți dau un sfat:
Deși prin lume ai umblat
O, tu, cel ce Baku n-ai vizitat!


Să fie văzut ar fi meritat,
De primăvară cum e-ncoronat,
Cum sondele deasupra mării
Soarele primele au salutat,


Cum sub al nostru cer īnseninat
Malul mării nu l-ai cunoscut,
Deși prin lume ai umblat
O, tu, cel ce īncă Baku nu l-ai văzut!


Orașul meu,
Īmbrățișat de mare,
Oraș de cāntece
§i de tradiții, fel de fel...
Minunea dacă vrei să vezi,
vino să te īntālne§ti cu el.


Vei exclama vrānd-nevrānd:
- Voi ocroti această minune!
Deși prin lume ai tot umblat,
O, tu, cel ce Baku n-ai vizitat!



TOFIK MELIKLI


PLOUĂ


Plouă, și iarăși mai plouă
și iarna, și vara plouă,
Aburi īn cer se ridică
și iarăși pe pămānt pică.
Plouă ca-n viață, după stas,
De la naștere la parastas.
Peste cāmp apa să se īmproaște
și Terra din nou va renaște.
Cu omul se-aseamănă-n parte,
Ploaia dăruiește viață
Lumii, chiar și după moarte.
Plouă, și iarăși mai plouă
și iarna, și vara plouă,
Aburi īn cer se ridică
și iarăși pe pămānt pică.



ALBASTRU


Īn gāndurile mele despre mare,
totdeauna marea e albastră,
deși
ea are sute de nuanțe diferite și culori,
uneori de un verde-īnchis,
iar alteori de o culoare
care nici denumire n-are.
Īn gāndurile mele despre cer,
el totdeauna e albastru,
cu toate că și el ca marea
uneori e plumburiu-cenu§iu,
iar alteori culoarea
nici denumire n-are.


și tu īn gāndurile mele
Īn albastru īmi apari mereu.



ANAR


Ca un oftat ușor,
Īn al tău zgomot infernal,
Versul meu năvală dă,
Istanbul -
Despre Baku un cāntec eu compun,
Dar nu pot dorul să-l răpun.


Hai, repede, cu-un stol de ciocārlii,
Să mergem acasă, īn zbor de melodii!


Atāt de-aproape e școala unde eu,
Ca profesor, mă simt bine mereu,
Dar departe, īn ținutul natal,
E școala unde-am fost elev leal!


De cāte ori privesc īnspre Bosfor,
De Marea Caspică mă prinde-un dor.
Destinul m-a presat dictatorial:
Unde-s eu și unde e Baku natal!


Hai, repede, cu-un stol de ciocārlii,
Să mergem acasă, īn zbor de melodii.
Pānă la bătrānețe e-un singur pas,
Iar tinerețea departe a rămas.


BAHTIAR
VAHABZADE


NECROLOG


Un necrolog e-a vieții rezultantă,
Un ultim țipăt, un ultim oftat.
Viața avea-va o ultimă prezență
și toată īn zece fraze! Ce clemență!
Dacă ar putea mortul să īnvie
Ca un străin, care nu despre sine -
Despre propriul destin citi-va bine!
Ar fi spus că ar fi gemut oare,
A rās sau plāns cu lacrimi amare?
Oricine ar fi scos un ultim oftat,
Asta pe lume tuturor le e dat
Să tot viseze la foarte multe
Dar, regret, sorții nu prea vor s-asculte.
Idei-s multe, fapte mai puține.
Vise! Tolbele imense sunt pline,
Iar viața scurtă are un sfārșit!
Īn străfundul inimilor ne-am dorit
Mai generoși și mai bogați să fim...
Iar de-i așa, cred că este legitim
și-n necrolog să īnglobăm real
Visele și faptele īn mod egal.


INIMA


De ochii tăi căprui mi-e dor și mă frămānt
Caut și-n vifor ale pașilor tăi urme,
ca un Icar īn peruzea mă tot avānt,
mă tārāi ca un gușter printre dune.
Dar tu nu mă mai deosebești deloc
de parcă n-aș umbla și n-aș trăi acum.
Dar tu, o vai, nu mă mai deosebești deloc
precum drumețul iarba de lāngă drum.
și nu-n van la īnceput te-am suspectat,
auzind īn piept al neantului ecou greu,
că, nu știu cum, inima mi-ai furat,
dar nu - fără inimă tu ai rămas, nu eu


SIYAVUȘ
MAMENZADE
 


TĂCERE ALBĂ
                                                 Lui Iordan  Milev


Īți mai amintești tăcerea albă
de la omătul neașteptat,
īn plină toamnă, īn Lenkoran,
pe munți din cer s-a lăsat
o asemenea tăcere albă.


și vrānd-nevrānd ne-am ostoit,
și chiar un strigăt de copil, subit,
răsuna ca un cāntec la caval,
și frunze roșii zburau grăbit
īn asemenea tăcere albă.


Īți amintești cum māinile tăceau
la toți țăranii din ceaihana,
vorbe zgārcite-n sunete sunau,
strecurate-n liniștea profundă
īn care māinile sfios tăceau.


și pădurea cu roșu frunziș
se despărțea de toamnă... Cum noi
ne despărțim de-un inutil hățiș,
așteptānd iarna vitală vioi,
ca pădurea sură - de frunziș...


(Īmi spuneai că īn Filipine
se-acordă un premiu al Tăcerii.
Vorbirea se teme de chircire
cauzată de grai fad și schilodire,
iar tu spuneai că īn Filipine...).


Slovele se rușinau de liniște
și trona īn jur tăcerea albă
ce va reveni īn vise,
ca īntālniri și despărțiri īn salbă
pe o asemenea tăcere albă.



VAGHIF
SAMEDOGLU


ĪNCEPE DIMINEAȚA


A mai murit o noapte
și īn trecut nu ne putem īntoarce.
și cineva
Poarta nopților
Cu māna o īnchide ușor
și se pare că pentru vecie.
și cineva a Terrei suprafață
O īndreaptă spre raze orbitoare.
Draga mea, auzi?
Din curte acum
Se-aud variațiuni de Clementi.
Ca un imn soarelui răsare,
Ele răsună grav și īnțelept.
Īnchide ochii repede,
Īnchide-i!
Īncepe dimineața...
STĀNCA


Hazarul s-a īndepărtat. Stānca-i uscată
Ca veacul trecut – pleoștită, gārbovită,
Dar fără mare a trăit oare vreodată?
Cine știe vārsta durerii unde-i pitită?


Hazarul s-a īndepărtat. Stānca-i uscată,
E ultima urmă a mării, s-a definit.
Nu furtuna ne-a reamintit deodată
De valul de durere īmpietrit?


Īși irosește anii-pietricele stānca,
Tot mai mică și mai mică se face treptat,
Īncāt īn livadă va deveni odată
Piatră bună după păsări de aruncat.



ALLA AHUNDOVA


Se-amānă sorocul, se tot amānă...
Ehei, mai trăiește, mai respiră!
Ață-n ac pui cu-un tremurat de mānă?
S-au rupt creioanele ce ne inspiră?


Īnainte merge viața, īnainte,
Cercurile se micșorează mult de tot...
Se apropie sorocul, ia aminte,
Datoria s-o plătim, așa socot.


Se dispersează culorile ușor,
Rămāne doar azurul īnsingurat.
Se anulează cuvinte uimitor,
Cuvānt după cuvānt, totul e balast.


AIDĪN  EFENDI


Cānd pot cānta și unde pot cānta,
cum chinurile le vom suporta,
cum vāna asta ruptă poate fi -
și sānge pe podea nu va țāșni.


Pe ce străduță casa să mi-o cat,
ce să-mi doresc și ce pot să dezbat -
tot ce am să nu se risipească,
nicicānd să nu se sfeterisească.


Cānd să dorm și unde aș putea să dorm,
Credința īn viață să nu mi-o pierd,
vocea și auzul să nu le pierd,
să tai nodul urii, nod diform.


Nu poți să dai, nu poți să iei nimic
din ceea ce nu-ți dorești sau nu ai har,
ai pierdut trenul care a dispărut,
care dormea, apoi a dispărut...


                                  ***


Nu mă părăsi īn noapte,
Cānd sunt timid, nevinovat,
Cānd de emoție sunt mut
și-n fața ta-s nevinovat.


Nu mă părăsi cānd prins de dor
De pereți sunt īncercuit,
Nu mă părăsi cānd acest dor
Rāpă īntre noi a plăsmuit.


Nu mă părăsi-n tăcere,
Cānd īn creier ticăie un ceas,
Nu mă părăsi cānd mersul lui
Īn necunoscut m-a tot atras.


Un pas nesigur - simbol nesigur,
Lumānarea aici e de prisos.
Doar un pumn de slove §i poza Timp
Īși afirmă eu-l īn noaptea-abanos.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul