Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fascinația tenebrelor

        Gelu Negrea

Tot ce ştim despre „senzaţionala dramă pasională” consumată pe strada Fidelităţii nr. 13, având-o ca protagonistă şi victimă pe domnişoara Porţia Popescu, aflăm din relatările a două ziare concurente, Aurora şi Lumina. Versiunile lor asupra faptelor care conduc la groaznica sinucidere de la adresa menţionată sunt extrem de diferite - diametral opuse, am putea pentru ca să zicem. La fel ca şi imaginea eroinei care oscilează ameţitor între serafic şi caricatural: „tânără sentimentală”, „romantică”, „foarte simţitoare”, „copilă” cutreierată de „melancolie” care, în „naiva ei sinceritate”, trăieşte „una din acele pasiuni care decid în viaţa unei femei” şi care, părăsită fiind, cade într-o „stare desperată”, cuprinsă de o „durere morală insuportabilă” (Aurora); „persoană ridiculă”, „foarte romanţioasă”, cu „dinţi stricaţi” şi „cearcăne vinete pe obraz” din cauza „abuzului nemăsurat al gogoşilor de ristic”, cam bătrâioară („numără peste de două ori mai multe roze decât îi trebuiesc cuiva pentru a-şi putea administra liber averea şi răspunderea personală - adică o vârstă cam de 44-45 de ani. Sunt vecine în mahala care o estimează chiar la mai mult”), cu un profil moral precar şi antecedente fami­liale promiscui („ţinea mult la societatea tinerilor studenţi, slăbiciune contractată demult...” pe cale genetică: „se pare că şi mamiţa a avut odinioară multă slăbiciune de «boboci»” (Lumina).


Nu există în schiţa lui Caragiale Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii argumente - textuale, metatextuale sau de orice altă factură - în măsură să confere vreun plus de credibilitate unei variante în raport cu cealaltă; n-avem de unde şti, aşadar, care ziar deformează realitatea şi care navighează onest în apele ei teritoriale. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi pariem fără rezerve mai curând pe adevărul versiunii mizerabiliste şi caricaturale. Întrebarea este: de ce? De ce ni se pare ea mai convingătoare decât aceea romantică şi lilială? Cu alte cuvinte: de ce răul şi urâtul sunt mai pregnante şi memorabile (literar, dar nu numai), iar partea bună a lucrurilor o resimţim ca artificială, nesemnificativă şi dimenticabilă, ba chiar suspectă de fals, literaturizată, mai puţin credibilă din perspectiva adevărului? De ce, în general, retorica negativă surclasează pozitivitatea sub orice forme s-ar manifesta ea?


Percepţia umanist-emoţională a triadei platoniciene adevăr-bine-frumos aşază cele trei elemente nu doar într-o relaţie de armonie reciprocă, ci şi în una de implicită complementaritate. Ceea ce este inexact. Şi în viaţă, şi în literatură adevărului îi sunt asociate mai degrabă răul şi urâtul decât binele şi frumosul. Sentimentele majore sunt ura, invidia, frica de moarte, arivismul, nu iubirea, altruismul, bucuria de a trăi sau generozitatea. Capodoperele literare sunt predilect tragice; cu un singur mare roman comic, Don Quijote de Miguel Cervantes (şi acela foarte aproape de farsa tragică), balanţa nu se echilibrează. Pentru a fi validată ca sentiment major, iubirea trebuie să fie nefericită şi să sfârşească prost. Viaţa încărcată de bine şi frumos este percepută ca anostă, lipsită de profunzime, de relevanţă şi, în ultimă instanţă, de adevăr. Dacă încerci să faci din fericire o stare durabilă, eşti tratat de bucolic şi superficial; în schimb, dacă te afunzi în nefericire, eşti verosimil, adânc şi definitoriu pentru condiţia umană. Toate familiile fericite seamănă între ele; fiecare familie nefericită este nefericită în felul său, proclama Tolstoi şi enunţul poate fi extrapolat infinit. A trăi senin şi neconflictual, a te împlini într-o dragoste fără sincope, prelungită pe traseul unei vieţi întregi, a fi bun cu semenii tăi şi a-i iubi ca pe tine însuţi sunt semne de insuficienţă existenţială, pastoralism ieftin sau idealism cristianic. Marea literatură se cantonează în dramă şi tragedie. Inclusiv în comediile lui Shakespeare, Jan Kott descoperă o „amară Arcadie” - crudă, brutală, violentă. Faust, Richard al III-lea, Macbeth sau Raskolnikov sunt superiori literar prinţului Mâşkin, chiar dacă cel din urmă le este tuturor superior moral. Basmele se sfârşesc inexorabil cu o nuntă , după care ni se comunică stereotip că eroii „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Despre etapa ulterioară marilor încercări, chinuri, blesteme, trădări şi nedreptăţi nu se mai povesteşte însă niciodată pentru că este anostă, plată, neinteresantă. Adică, la fel ca istoria popoarelor fericite şi ca viaţa oamenilor senini şi împliniţi în ordine seculară.


Este răul „mai artistic” decât binele? Este înfrângerea mai consubstanţială fiinţei umane decât triumful? S-ar părea că da, cu toate că nimeni nu poate oferi o explicaţie raţională faptului. Există o măreţie a învinşilor; învingătorilor le este rezervată doar meschina satisfacţie a atingerii scopului. Ne regăsim predilect în dramă, în suferinţă, în durere. Plângem de zece ori la o tragedie, dar de o glumă râdem o singură dată, ceea ce înseamnă că angrenajele noastre interioare sunt setate tendenţios şi asimetric. Declarăm pe toate drumurile că iubim lumina, dar suntem atraşi irezistibil de umbră, de întuneric, de mister. Fascinaţia tenebrelor este mai puternică decât aspiraţia spre solaritate. Novalis avea dreptate: suntem făcuţi mai mult din noapte...


Răul şi urâtul sunt nu doar mai frecvente şi mai semnificative în realitate, ci şi mai expresive artistic decât binele şi frumosul; dovadă că oricare actor mediocru va fi întotdeauna mai convingător în rolul diavolului decât oricare interpret genial în rolul lui Dumnezeu. Cât priveşte adevărul, s-ar părea că el va continua să reprezinte pentru eternitate rezultatul clipelor de neatenţie ale minciunii. Sau şi mai rău: să rămână, de cele mai multe ori, doar o minciună care nu se confirmă. De altfel, tare mă tem că o lume întemeiată exclusiv pe adevăr ar face viaţa oamenilor imposibilă. Nu este deloc o întâmplare faptul că omenirea trăieşte dintotdeauna într-un univers guvernat de legea jumătăţilor de adevăr, iar ea, această lege infamă, în aparenţă, îi asi­gură supravieţuirea. Cei care nu se abat niciodată de la adevăr devin treptat suspecţi, dacă nu de-a dreptul necredibili. Probabil că, dacă toţi am spune tot timpul adevărul, doar adevărul şi numai adevărul, am sfârşi omorându-ne între noi. Sau am muri de plictiseală, pentru că adevărul este mediocru, conformist şi constrângător, pe când minciuna este mult mai colorată, mai ingenioasă, mai liberă. Şi mai creatoare: în fond, ceea ce numim minciună nu este altceva decât un mod subiectiv de a forţa limitele realului. Metaforic şi nu prea, întreaga artă a lumii este o minciună enormă şi sublimă. Ca şi o mare parte a viselor şi visurilor ei. Nu mai spun că, fundamental, adevărul nu generează emoţii; or, în artă, dacă emoţie nu e, nimic nu e.


În chip natural, omul înclină balanţa operaţională a practicii şi percepţiei binelui, adevărului şi frumosului către contrariile lor. Dacă mai era nevoie de un argument pentru a susţine această idee deprimantă, ei bine, îl aveţi în faţă. Pentru că nimeni nu mă poate convinge că e o chestiune de hazard faptul că, în primele ceasuri ale Anului Nou, când bucuria şi speranţa s-ar fi cuvenit să-mi inunde fiinţa cu pace şi serenitate, un demon interior arţăgos, melancolic şi revendicativ mi-a obligat mâna păcătoasă să scrie aceste rânduri. De ce ele, şi nu altele? - aceasta-i întrebarea. Tocmai de-aia! - acesta e răspunsul...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul