Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Spectator voiajor între alții

        Ana-Maria Nistor

Îmi era dor de Victor Rebengiuc. Îmi era dor de actorul pur-sânge care e căutat şi de public şi de regizor. Voiam să dau la o parte şi regia, şi scenografia, şi muzica, şi toate artificiile de efect pentru a rămâne la cea mai simplă ecuaţie pe care o presupune teatrul: cuvânt şi prezenţă scenică ridicate la rang de artă de către actor. Regăsitul actor care să bucure, să emoţioneze fără ostentaţii, cârje tehnice sau găselniţe regizorale. Aşa că am însoţit doi prieteni dragi la „Bulandra”. Un bilet la „Moartea unui comis voiajor” e un fel de poliţă în alb care odată ajunsă în buzunar te pune la adăpost de prost-gust sau de penibil. Iar numele Victor Rebengiuc e o reţetă sigură de succes. În ceea ce priveşte actorul, e suficient să îi pui în scenă două scaune, să îi dai un text în care să creadă, un schelet de personaj a cărui carne va purta apoi ADN-ul său impregnat în memorie – şi gata. Mai e de făcut afişul.


M-am dus, cum spuneam, la doi ani de la premieră ca să văd cum respiră Willy Loman între pereţii casei sale. Să văd cum regalul actoricesc urmează acelaşi ritual care vorbeşte şi despre respectul de sine al artistului, şi despre dragostea de public, şi despre rarisimele cazuri în care teatrul nu e o meserie, ci un mod de existenţă. Totodată, am fost din nou acolo pentru a vedea dacă ceea ce la început nu mergea în spectacol s-a remediat pe parcurs. Publicul, odată sedus, iartă multe şi trece peste micile imperfecţiuni. şi aplaudă cucerit, cu ochii în lacrimi. şi totuşi...


Atunci când ai, ca regizor, doi actori ca Victor Reben­giuc şi Mariana Mihuţ eşti bligat să alergi în acelaşi ritm, pe aceeaşi bandă cu ei. Felix Alexa pare că reuşeşte şi nu prea. E lăudabilă intenţia: realism şi economie de mijloace. Scăderea e tocmai nerespectarea credoului pe care Felix Alexa pare că şi l-a asumat. Adaosul modern pe care îl mi­xează în coca spectacolului strică parfumul. Echilibrul se pierde tocmai pentru că proiecţile video nu îşi au locul lângă decorul realist şi mai ales pentru că nu mai pot crede în poezia covorului de iarbă sintetică după ce am privit prin peretele invizibil în bucătăria din care nu lipseau acvariul cu peşte auriu şi brânza din frigider. Ori suntem realişti ori nu mai suntem! Casa familiei Loman pare eşuată într-un pustiu. Universul lor familial suspendat în acel spaţiu gol. Ori „visul american” nu presupune asta. E uşor ilogic să plăteşti treizeci de ani pentru o casă ideală situată în nicăieri. Pot admite ideea unei societăţi aflate în cădere liberă şi sunt de acord cu schizofrenia dintre „acasă” şi „afară”. Dar teatrul nu e filosofie şi nici sforile nu trebuie să fie la vedere. Nu am nicio bucurie că mă prind de ce s-a vrut dacă gustul estetic este amar. Decorul realizat de Mihai Păcurar e doar o jumătate văduvită de potenţa întregului, iar costumele semnate Doina Levintza puteau foarte bine să facă parte din garderoba personală a actorilor; servesc bine scopul, dar nu au nici strălucire şi nici personalitate. În aceeaşi ordine de idei, jocul la modul general ar putea fi principalul reproş adus şi fiilor. ştiu, acolo sus, alături de Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc aerul e ra­refiat, e uşor să ameţeşti şi să rătăceşti drumul, mai ales dacă regizorul nu ţi-a dat busolă. Biff,  în interpretarea lui şerban Pavlu, nu se poate sincroniza cu tensiunea pe care o degajă mama şi tatăl său, e mereu încordat şi explodează de fiecare dată la aceeaşi temperatură. E prea atent să nu greşească şi să nu dezamăgească şi aşa devine monovalent. Pe Marius Chivu îmi vine greu să îl cred un Dom Juan în Happy. E corect ce face, are şarm, dar e mereu stângaci şi nu o dată aparţine parcă altui tablou de familie.


M-am dus, cum spuneam, să fiu de faţă, împreună cu doi prieteni dragi, la regalul lui Victor Rebengiuc. şi la ve­derea bucuriei din ochii lor – minunaţi spectatori, fideli fără nevoia de recunoaştere, iubitori de teatru pur-sânge, până la capăt, fără scop şi fără a pune condiţii, poate doar calitatea. La fel ca actorul iubit din faţa lor. De neclintit, fiecare, în pasiunea sa: şi Popeştii mei dragi, şi Actorul. La final, aveau ochii în lacrimi şi două cortine cădeau: pe scenă - între lumi şi între pleoape – de apă curăţitoare. Asta se întâmpla după monologul Marianei Mihuţ. Abţinut, încordat, dozat. Făurit după lecţia „gata să...”: gata să plângă, gata să râdă, gata să renunţe, gata să o ia de la capăt.


şi dacă refaci drumul, aşa, în amonte, poţi vedea că Mariana Mihuţ se insinuează în spectacol, ţi se bagă sub piele în doze mici la început, apoi până la neuitare. Te duci să-l vezi pe Rebengiuc în Willy Loman şi rămâi cu foşnetul rochiei Marianei Mihuţ. Cu timbrul acela impregnat pe timpan, cu privirea aceea care cauterizează. ştii gesturile, intuieşti mişcarea, ai mai auzit cândva, în alte părţi, în alte roluri, toate inflexiunile vocii aceleia, ştii despre forţa sa legendară, ai văzut-o pe viu, dar despre a te vinde pe nimic? Mariana Mihuţ a pornit călătoria cu Linda secondându-l pe Willy, pe care l-a împlinit, l-a rotunjit, l-a dus mai departe. Relaţia lor e realmente frumoasă, plină, deplină... e o iubire care îmbrăţişează toate modurile în care se poate iubi. Fiecare relaţionează cu celălalt chiar şi în absenţă; se raportează unul la celălalt orice ar face şi prelungesc echilibrul dintre ei dincolo de culise.


Iertat să-mi fie tonul patetic, azi scriu ca un simplu spectator. Adică încerc să conjug, ca un Vanghelie, verbul „a dărui”. Ea dăruieşte pentru a rămâne El aşa cum şi-a dorit, sădind seminţe, El dăruieşte pentru ca Ea să plapite şi să-l ducă mai departe, Noi dăruim pentru ca ei să mai joace o dată. Ei rămân. Eu sunt un simplu spectator, printre alţii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul