Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scrisori fără timbru

        Valeria Sitaru

Către
Anton Pavlovici Cehov
Dragă Tony,


Ştii prea bine că iubirile sunt un fel de poveşti care se întâmplă, în general, între femei şi bărbaţi. Toţi oamenii le trăiesc. Pe măsură ce se adâncesc în înţelegerea lor, bieţii de ei se pierd în acest fenomen misterios. Sunt din nou în impas şi de aceea m-am hotărât să-ţi scriu. Te miră?


De când nu mai ştii nimic despre mine, am devenit cultă. I-am citit pe Dante şi pe Ortega Y Gasset. Şi toate astea din cauza ta. Ce ţi-o fi venit să scrii Pescăruşul (i-ai mai zis şi comedie în 4 acte)!


I-auzi cum zicea Dante: l’amor che move il sole e l’altre stelle! Ortega Y. Gasset (nu l-ai cunoscut pe spaniol!) vedea în iubiri de toate, mai puţin ceea ce, strict vorbind, merită să se numească iubire. Zicea că tot ce seamănă cu iubirea nu o reprezintă, ci doar îi presupune existenţa: este evident că lucrul pe care-l iubim, într-un anumit sens sau formă, îl şi dorim; în schimb, însă, dorim în mod notoriu multe lucruri pe care nu le iubim, faţă de care suntem indiferenţi pe plan sentimental. Cu alte cuvinte ai spus şi tu acelaşi lucru. Din aceste pricini delicate vin, oare, necazurile din amor?


Îţi amintesc că povestea ta din Pescăruşul nu-i decât o suită de întâmplări a căror temă este iubirea. Prima replică era întrebarea aceea tâmpită pusă de Medvedenko. L-ai obligat să se îndrăgostească de mine şi să mă întrebe de ce umblu totdeauna în negru. Ce să-i fi răspuns? Că nu port doliul vieţii mele? Că nu sunt nefericită? Cum ar fi putut înţelege felul de-a fi al lui Puşkin sau al lordului Byron când el, săracul, visa bani pentru ceai, zahăr şi tutun?!    


Eu îl iubeam pe Konstantin Gavrilovici Treplev. La rândul lui, Treplev, iubea o altă fată, pe Nina Zarecinaia. Ea, însă, era îndrăgostită de Trigorin - un scriitor furat de lumea visurilor, singura care îţi poate da fericirea pe pământ. O altă femeie, Arkadina, mama lui K.G. Treplev, mai în vârstă, dar celebră, îl iubea pe Trigorin, scriitorul de succes. O schemă clasică de comedie. Te-ai luat după Shakespeare, cu Visul unei nopţi de vară.
Oh! Tony, cum ne-ai mai încolăcit vieţile. Alergam cu toţii însetaţi după iubiri totale ca să sfârşim pe malul unui lac fermecat cu valuri uriaşe. Din confuzia asta a ta, zeci de actori îşi frâng stagiune de stagiune gâtul sau iau premii de interpretare, deşi totul nu-i decât o comedie umană a unor suflete zbuciumate.


Eu, Maşa, mă sufocam la gândul că  K.G. Treplev, cel cu glas plăcut şi trist, care se purta ca un adevărat poet, nu mă lua în seamă, deşi, cum am spus, umblam îmbrăcată-n negru, culoarea poeţilor şi a melancoliei sau culoarea  pasionatei George Sand care fuma în secolul XIX alergând după Musset&Chopin. În acele vremuri, tu nu aveai nici 16 ani.


M-ai creat ca pe o fată simplă de la ţară, dar m-ai pus să beau provocator, să prizez tabac, să-i declar doctorului Dorn la sfârşitul actului I că sufăr (nimeni nu-mi ştia suferinţa) să-mi pun capul pe pieptul lui, al doctorului, încet, bănuindu-l că mi-e tată şi mărturisindu-i că îl iubesc pe Konstantin.


Totul a fost în zadar. K.G. Treplev a scris şi s-a-mpuşcat ratând prima sinucidere pentru Nina Zarecinaia. Eu am hotărât să mă mărit cu Medvedenko, tânărul acela cu viziuni viguroase în contabilitatea şi geometria plană a vieţii. Un mic îndrăgostit. Pentru el (ştiai prea bine!) iubirea era simbolizată de două suflete care au puncte comune. Dar două puncte formează o linie. Şi două linii o cruce. Ce era să fac? I-am mărturisit scriitorului de succes Trigorin că nu are nici un rost să iubeşti fără nicio nădejde şi să aştepţi ani de-a rândul să se întâmple ceva, pentru că toate sunt fleacuri, toate sunt numai prostii. S-o crezi tu că eu credeam ce ziceam! Ca să-ţi fac în ciudă, m-am măritat cu crucea şi nici o grijă din cele noi nu le-a înlocuit pe cele vechi, aşa cum m-ai obligat să zic. Cu luciditate am hotărât să-mi bat joc de viaţă, continuând să-l iubesc pe cel care mă făcea să sufăr, pe dramaturgul fără succes, pe K.G. Treplev cel trist. Oare natura mea eroică te-a învins?


Am aflat că există o frumoasă poveste tibetană care spune că, pe vremuri, toţi oamenii erau ca zeii. Dar îngâmfarea i-a cuprins pe toţi şi au uitat de Dumnezeu. Acesta s-a înfuriat şi i-a pedepsit. Strălucirea lor zeiască a fost luată şi ascunsă. Din acele vremuri oamenii o caută pretutindeni pe pământ. Se pare că acea strălucire a fost ascunsă la mare adâncime, în ei înşişi. Dar Dumnezeu le-a dat oamenilor şi neîncrederea în ei înşişi. De aceea omul caută în celălalt clipa de fericire care să-i amintească darul pe care l-a pierdut. Oare asta ai vrut să mă faci să văd în K.G. Treplev? Propria mea strălucire zeiască? Citeai şi tu povestiri tibetane? Oare o fiinţă îndrăgostită vede în cel iubit reflexul propriei sale intimităţi psihice? Oare Shakespeare avea dreptate când spunea că viaţa e făcută din urzeala viselor noastre? Ia, întrebă-l!


Ştii ce mai zicea Ortega Y Gasset? Că iubirea are trei caracteristici: 1) e centrifugă, 2) prezintă o deplasare virtuală, 3) are o stare fluidă. Să-l cred? (Mă enervează enorm faptul că încă mai depind de tine.)


Oare sufletul meu ascuns poate fi descoperit în obiectul dorit? De ce spunem obiect, şi nu spunem fiinţă? Un obiect râmâne fix. El se poate roti o dată cu Pământul în jurul Soarelui care-l va lumina sau întuneca. În el se poate reflecta orice fiinţă care vrea să se răsfrângă. Dar fiinţa se modifică non-stop. Şi reflexul dispare. În piesa Pescăruşul scrisă de tine, crezi că eu, Maşa, nu comunicam cu K.G. Treplev pentru că îl şi înţelegeam iubindu-l? M-ai zăpăcit.


Dragă Tony, iată ce am aflat de când tu ai plecat Dincolo şi eu am rămas pentru totdeauna aici: a iubi înseamnă, pur şi simplu, a fi fericit. Asta n-ai spus-o. Deşi o ştiai. Tu ştiai tot.


Sunt ochi care se opresc asupra textelor scrise de tine. Hârtii îngălbenite de timp sau ecrane de computere (nu ştii tu...). Universuri plate cu două dimensiuni. În literele astea scrise de tine lunecă acei ochi care vor să smulgă bucăţi din propria lor viaţă. Un cod, semne scrise, un loc, un timp, o acţiune, o poveste. Creierul lor o conceptualizează, zic ei. Viaţa noastră, a lumilor din povestea ta, înfloreşte în mintea lor ca o altă realitate. În paralel cu propria noastră viaţă. Sistemul lor cerebral o decodifică şi compun, la rândul lor, imagini sau o altă poveste de care să-şi lege iluziile. Iluziile, ştii, sunt virtualităţi. Ca şi cum un bărbat ar iubi o femeie şi, de teama de-a nu fi părăsit, ar inventa batalioane de iubiri!


Tu le-ai strecurat în neuroni aceste poveşti, iar ei le recompun în singurătatea minţii lor. Fantezia este un excitant ce favorizează deşteptarea minţii şi o menţine în acea alarmă luminoasă care constituie inteligenţa, cum spunea un alt scriitor inteligent.


Tu ai avut intuiţia vieţii şi ne-ai lovit şi pe noi, personajele, şi pe ei, cititori-actori-spectatori-creatori, ca un meteorit. 


Tu nu ai explicat nimic. Ai povestit. Atât. Ne-ai povestit pe noi ca pe nişte nelinişti ascunse ale lor, ale oamenilor. Zonele lor ascunse. Asta sunt eu, Maşa, nu-i aşa? Mişcările tectonice din sufletele noastre vor să-i îndepărteze uşor-uşor de ceea ce cred ei că se numeşte iubire. Ca să-i apropie de adevăratul verb a iubi. De ce ai vrut să ne chinui forever? Oare credeai şi tu că altfel nu s-ar mai roti soarele, luna şi stelele?
Tony, iar m-am îndrăgostit!
Maşa


P.S. Te rog să-mi ştergi replica în care îi cer lui Trigorin să-mi trimită cartea lui cu autograf. Scrie prost şi cu succes.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul