Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Darts

        Gelu Negrea

SOSIILE DANEI GRECU


■ Am intrat în 2011 cu dreptul. Cu dreptul domnului Traian Băsescu de a rosti sau nu, în numele Preşedinţiei României, tradiţionalul mesaj de Anul Nou către ţară şi cetăţenii ei. De data asta n-a fost să fie: Preşedintele a ales să comunice cu compatrioţii nu direct, la radio şi TV, ci prin intermediul unui comunicat de presă. Pe criza asta, e bun şi ăla...


N-am de gând să mai adaug încă un comentariu la, deja, prea multele vehiculate în spaţiul public pe această temă. Mă încearcă doar o mică nedumerire: O.K., ideea că statul nu trebuie să se îngrijească de soarta tuturor românilor este de sorginte comunistă – deci, ilegitimă şi criminală; mesajul de Anul Nou intră, oare, în aceeaşi categorie de gesturi politico-propagandistice pe care se cuvine să le înfierăm cu sfântă mânie democratică pentru că ne amintesc de dictatură? Păi, dac-o ţinem tot aşa cu combaterea comunismului, în ritmul ăsta hip hop vom ajunge, în curând, să eliminăm fără milă din calendar luna ianuarie fiindcă, vezi Doamne, atunci îşi sărbătoreau odiosul şi sinistra zilele de naştere...


■ Aţi observat ceva? Păşind în primul an al celui de al doilea deceniu din mileniul trei am parcurs deja cam jumătate din perioada de timp istoric ce i-a fost hărăzit socialismului pe aceste meleaguri. Dacă ar fi să judecăm bilanţul acestor două decenii de capitalism după rezultatele sondajului care a stârnit în media atâtea valuri ale Dunării şi altor ape curgătoare s-ar zice că nu stăm strălucit de vreme ce aproximativ trei sferturi din populaţie regretă, dintr-un motiv sau altul, România ante-decembristă.


Decuplată de la realitatea socială din jurul său, intelighenţia autohtonă a marşat din nou pe varianta tarkovskiană a explicării incomodului fapt: nostalgia a devenit maladie naţională, iar românii trăiesc, de drept, mai bine decât cred ei înşişi, mai european, care va să zică, chiar dacă statisticile oficiale spun că, de fapt,  atât în materie de economie, cât şi în ceea ce priveşte standardul de viaţă, în 2011 continuăm să ne uităm în sus cu jind la nivelurile înregistrate în anul de întristătoare graţie 1989. Gurile otrăvite, de criptocomunişti deghizaţi în cassandre de serviciu, merg şi mai de­parte cu blasfemia, pretinzând că, după douăzeci de ani dumasieni, pe-aici, prin Carpaţi, încă nu se pridideşte cu furatul din ceea ce regimul trecut ne-a lăsat drept dezastruoasă moştenire.
Adevărul – care se situează, probabil, ca de obicei, în plină metafizică a lui dincolo de bine şi dincoace de rău – ar trebui să ne cam pună pe fapte, că pe gânduri ne-a tot pus şi la mare lucru nu ne-a folosit...


■ După ce ani de zile a trebuit să ne consolăm cu ideea că Ungaria ne-a luat-o înainte pe toate planurile şi proiectele continentale, iată c-a venit şi timpul revanşei. Guvernul din ţara vecină şi prietenă i-a cadorisit de Anul Nou pe urmaşii lui Atilla şi ai Sfântului Ştefan cu o drăgălăşenie de lege a presei de le vine acestora să ia câmpii transilvani, să plece în bejanie profesională şi să-şi împingă o bună parte a funcţiilor media pe tărâmuri româneşti unde legislaţia în materie de comunicare este mult mai permisivă. Şi asta într-o perioadă în care, pe cerul patriei noastre greu încercate de istorie, geografie, ştiinţe naturale şi alte materii de învăţământ preuniversitar continuă să se zbenguie ameninţătoare încadrarea presei în categoria „vulnerabilităţilor naţionale”.


Morala ar fi că, orice s-ar întâmpla, trebuie să rămânem optimişti: întotdeauna e loc pentru mai rău! Iar dacă e la alţii, cu atât mai bine...
■ Auzit-am recent la televizor o chestie care m-a conectat subit la hibernala temperatură de-afară: domnul (că altfel nu poţi să-i zici) Gigi Becali a declarat, cu voioşia care se asortează atât de bine cu briantina, garderoba Armani şi cu întreaga sa concepţie despre lume, viaţă şi fotbal, că anul acesta Steaua trebuie să iasă campioană cu orice preţ.


N-am nimic împotrivă: decât Oţe­lul... Ceea ce mi-a gâghilat urechea în modul cel mai neplăcut cu putinţă este acel „cu orice preţ” care sună pe cât de ambiguu, pe atât de ca dracu’, mai ales atunci când memoria îţi este asediată de imaginile unei valize cu bani plutind zglobie pe Someş şi a lui Gigi însuşi scandând ca spartanii „aú, aú” după un meci cu Dinamo care, cică, îl costase vreo două milioane de euro cash.


■ Incapabile să pună pe picioare un program de revelion cât de cât suportabil, televiziunile româneşti – publice  sau doar naţionale – au  găsit mintenaş soluţia umplerii spaţiului de emisie din noaptea dintre ani. În speţă, au agăţat în coada producţiunilor curente de divertisment un „special” menit să salveze aparenţele festive. Am avut astfel parte de un În puii mei special, de un Divertis special, de Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru, Romică Tociu şi Cornel Palade unul mai special ca altul, plus, ca bonus, ţigănismele de rigoare şi manelele afe­rente. La anul şi la mulţi ani!


l S-a mai năruit un mit: în cartea sa România şi Europa – Acumularea decalajelor (1500 – 2010), profesorul Bogdan Murgescu demonstrează cu cifre şi fapte analitice & comparative că România n-a fost nici o dată grânarul Europei, aşa cum ne-a obişnuit să credem, de-a lungul şi de-a latul timpului, un folclor politico-economic escapist şi narcisist cât cuprinde. Nu că, dacă am fi fost, ne-ar fi încălzit cu ceva caloriferele în iarna aceasta, dar orişicât...


■ Se menţine pe canalele TV, ba chiar proliferează îngrijorător, specia indigestă a moderatorilor care aduc în emisiuni invitaţi pe care nu-i lasă să vorbească, la care se răstesc şi se răţo­iesc ca-n Piaţa Obor, cărora le ţin lecţii de conduită politico-socială şi pe care, în general, îi tratează ca pe nişte infractori de drept comun – potenţiali sau efectivi. Dialogul încropit pe astfel de coordonate deontologice degenerează sistematic într-o răfuială verbală de cea mai proastă calitate, tonul amfitrionilor (iar, uneori, chiar discursul lor) alune­când în băşcăliosul luat la refec: „hai, domnu’, nu-mi veniţi mie cu gulgute d-astea; aiurea, ştim noi mai bine cum devine treaba, că nu suntem aduşi cu pluta” etc., etc.


Culmea este că, în această jalnic-ridicolă competiţie a impoliteţii deprofesionalizate, cele mai agresive şi mai prost crescute se dovedesc doamnele moderator, aşa încât riscăm să ne pricopsim, acuş-acuş, cu un batalion de neînduplecate femei-comisar, brave sosii ale Danei Grecu revăzută şi adăugită în ce are dânsa mai ţăţesc, mai puţin agreabil şi mai mitocănesc. Las-că şi invitaţii cu pricina suferă, parcă, in corpore de masochism cronic: n-am văzut pe niciunul care, astfel tratat, să se ridice frumuşel de la masă şi să părăsească studioul, lăsându-le pe vehemente să vorbească singure ca televizorul...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul