Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Romanul unui povestitor inepuizabil

        Dan Cristea

La începutul anilor ‚’90, în localitatea irlandeză Galway de pe ţărmul Atlanticului, străjuită de statuia în bronz a lui James Joyce, se reîntâlnesc, într-o revedere ciudată, autorul român şi poetul Evgheni Lein, fost la viaţa lui deopotrivă reporter şi diplomat („Purta o şapcă în carouri şi un trenci alb, pe care vântul încerca din răsputeri să i le smulgă de pe trup. Nasul coroiat şi buzele răsfrânte păreau să ignore cu desăvârşire atât vântul, cât şi ambarcaţiunile ce pluteau în depărtări“). Poetul, ca personaj narativ, se dovedeşte a fi un povestitor înnăscut, relatându-i ascultătorului său câteva istorii extraordinare, violente şi misterioase, macabre sau halucinante.


Povestitorul, interesat în „mecanismul ce pune în mişcare psihologia umană“, îşi expune, de la bun început, darul de a comunica cu invizibilul şi necunoscutul: „Deseori mă trezesc vorbind despre lucruri şi oameni pe care nu i-am cunoscut. Pe calea unor unde necunoscute, îmi vin în memorie întâmplări pe care nu le-am trăit şi nici nu mi-au fost povestite de cineva. Trăiesc uneori strania senzaţie că fragmente de timp şi de spaţiu se rup din bolta ancestrală a cerurilor şi-mi invadează creierul în momente de oboseală “ (p.17). În altă parte, ne atrage atenţia că stilul său de a povesti e digresiv, arborescent: „Am mania digresiunilor. Nu pot să relatez o întâmplare fără s-o ramific cu fel de fel de paranteze. Cred că sunt greu de urmărit … Dar aşa mi-e firea.  În timp ce povestesc, îmi vin în minte tot alte şi alte amănunte, complic atât de mult lucrurile, încât, în loc să urmăresc firul povestirii, menit să mă scoată la liman, ţes un fel de năvod şi, pe măsură ce îl ţes, mă încâlcesc în el…“ (p. 83). După cum, aşa cum ni se confesează în alte rânduri, e de părere că povestirea e o transpunere, născută din subiectivitate: „Nu poţi să povesteşti la rece totul. Te transpui. Şi în momentul când te transpui, o parte din propriile experienţe, cu sau fără voia ta, se transformă în poveste“ (p. 90). Şi locul unde se produce actul povestirii îşi are importanţa lui în economia narativă, căci se realizează astfel contrastul dintre o lume occidentală, consumistă, cu tineri gălăgioşi şi petrecăreţi, care oferă un „spectacol funambulesc“  şi lumea povestirilor (spaţiul ex-sovietic), primitivă, atroce, sângeroasă.


Astfel primele două povestiri din Cartea întâi (Androginii) au de-a face cu morţi şi cadavre, cu cimitire şi profanarea acestora, cu tabu-uri legate de moarte şi încălcarea lor. În prima naraţiune (Anghilele), relatând un „caz“  petrecut prin anii ’80 într-un sat de pescari din Lituania, doi pescari descoperă întâmplător faptul că cea mai bună momeală din acel an pentru pescuitul anghilelor este trupul tatălui lor, mort înecat şi intrat în putrefacţie. Între câştigul obţinut pe capturarea valoroşilor peşti şi datoria de a-şi îngropa tatăl în cimitir, cei doi fraţi aleg banii. În curând, aflându-se „tărăşenia“, tot mai mulţi pescari dezgroapă morţii şi-i folosesc drept momeală la pescuitul anghilelor, astfel că cimitirul din sat se mută în mare. Autorităţile află ce se întâmplă, dar muşama­lizează lucrurile şi-i condamnă la închisoare doar pe cei doi fraţi, dar pentru propagandă anticomunistă. În Sfârşitul androginilor, naraţiunea, ancorată la Odessa, în perioada de apus a perestroikăi, e mai complicată, nuanţată cu elemente detectivistice şi virând mai decis spre fantastic, căci se relatează numeroase vise, stări febrile ori morbide, de boală sau de coşmar. Personajul narativ, acelaşi Lein, e mai prezent în acţiune, exprimându-se, în acelaşi timp, despre rolul hazardului în viaţa omului („Hazardul ne provoacă, ne incită spiritele şi ne face să fim ceea ce suntem“), despre „eul lăuntric“ sau despre „substratul simbolic“, premonitoriu al viselor, care „devansează“ faptele din universul real. Întâmplările din povestire, situate între „mascarada morţii “ şi „atracţia morbidă pentru morţi“, între irespect religios şi fanatism mistic, ar fi menite să arate că, într-un timp care şi-a pierdut contactul cu transcendenţa, lipsa de credinţă, ca şi excesul de credinţă nasc monştrii în egală măsură.


Fiinţă iraţională în viziunea lui Nichita Danilov, omul poate să decadă până la a comite chiar şi acte de canibalism. Scriitorul se referă la cazuri de antropofagie, înregistrate în perioadele de mare foamete, din anii’30 şi din anii de după război, iar la sfârşitul cărţii, subintitulate „roman în şase tablouri“, face ca mărturisirea preşedintelui republicii, Letinski, „bolnav“ de bănuiala că s-ar fi putut atinge de carne de om, să se încheie cu o istorisire cutremurătoare care tulbură conştiinţa personajului. Este vorba despre povestea a doi fraţi letoni, dintre care unul, cel mai mare, Montevidius, îşi ucide mai întâi câinele şi-l mănâncă pentru a-şi potoli foamea, pentru ca, mai târziu, să facă acelaşi lucru cu propria sa mamă. Miliţienilor care vin să ancheteze cazul le spune că spiritul mamei sale se află pe tavan, în chip de Sfânta Fecioară, în timp ce spiritul său se află tot acolo, sub înfăţiarea pruncului Iisus. E băgat într-un spital de nebuni, unde moare mâncându-şi propriile excremente, pe care le socoate a fi sfinte. În schimb, fratele său mai mic, Lavinius, care rezistase foamei, e închis pentru că la percheziţie îi găsiseră ascunsă o foto­grafie a familiei imperiale. După destrămarea Uniunii Sovietice, i se dă drumul, dar omul înnebunise într-un mod inofensiv.


Este acelaşi personaj cu care făcusem cunoştinţă într-o secvenţa anterioară (Alexei) din Cartea a doua a romanului, Ambasadorul invizibil, şi care, în linii mari, relatează experienţa diplomatică a lui Evgheni Lein, ajuns interimar într-o misiune dintr-o fostă republică sovietică. Aici, diplomatul-poet învaţă pe propria piele să facă diferenţa între ambasadorul oficial, care e “doar o marionetă“ şi cel invizibil, „care controlează totul“. Povestea lui Alexei e povestea lui Lavinius, care, la vârsta de 50-55 de ani, e un soi de nebun rătăcitor, amintind de „blândul şi fericitul Alioşa din Fraţii Karamazov“. Personajul depune mesaje la ambasadă pentru a fi înmânate preşedintelui ţării, avertizând în ele de dezastre iminente. „Alexei trăia în interiorul unui coşmar, unei apocalipse ce urma să se prăvale peste lume. Dar era un coşmar frumos, pentru că el se credea arhanghelul prevestitor şi, în acelaşi timp, salvatorul ei“ (p. 154). Acelaşi personaj, care va muri îngheţat pe câmp şi devorat de câinii flămânzi, va aduce într-un plic un manuscris pe care îl va înmâna ambasadorului–poet, Lein, scriere ajunsă, prin acesta, şi în mâinile autorului român. Este manuscrisul care conţine, precum un letopiseţ, O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor, singura secvenţă din roman care nu e povestită de Lein, ci scrisă de acest personaj straniu, care, în nebunia lui, se crede de astă dată un spirit invizibil al ţareviciului Alexei, intrat în corpul lui Lenin după execuţia familiei imperiale. Ca martor nevăzut, imaterial, personajul asistă la o reconstituire emoţionantă, imaginată altfel decât pagina istorică, a zilei de 17 iulie (4 iulie pe stil vechi) 1918, data executării ţarului Nicolae şi a întregii familii imperiale în casa negustorului Ipatiev.


Cea mai lungă secvenţă a romanului (Cartea a treia: Sosiile) începe la pagina 227 (La preşedinţie. Letinsky & Kuzin) şi conţine povestea consilierului la preşedinţie Kuky Kuzin, care se confeseză lui Lein în legătură cu dezvăluirile pe care i le  face preşedintele Letinsky. Este o poveste abracadabrantă, fantastică şi senzaţionalistă, halucinantă şi kitschoasă, cu înălţimi de poezie imaginativă, dar şi cu abuzuri fanteziste care frizează trivialitatea, toată compoziţia fiind pusă pe un fond de mahmureală incontinentă. Preşedintele, de pildă, îşi mulge secretara ca pe-o capră, dăndu-i să mănânce documente oficiale. Pe biroul lui somptuos, alt exemplu, tronează un sarcofag din lemn scump care conţine, alături de havanele pe care personajul le fumează una de la alta, cenuşa părinţilor incineraţi. Una din temele consistente ale peroraţiilor prezidenţiale e boala puterii: „Sunt un om bolnav . Puterea m-a îmbolnăvit. M-a făcut să cred că orice este posibil. Pot fi orice. Şi pentru că sunt conştient că pot fi orice, să nu crezi că aceasta constituie pentru mine un motiv de bucurie. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, n-aş spune că, gândindu-mă la faptul acesta nu jubilez. Jubilez - şi încă cum. Dar, în timp ce jubilez, mă simt cuprins de un sentiment de îngrijorare“.  


Multe pagini din această secvenţă supradimensionată sunt dedicate descrierii a ceea ce romancierul numeşte „periplul prin purgatoriul lui Letinski“ sau „salonul bizareriilor prezidenţiale“ care cuprinde, de la Moise la leaderi politici contemporani, „toţi oa­menii importanţi sau, mă rog, o parte din ei, începând cu şefii de state, cu filozofi, cu tot felul de proroci, magi, ghicitori în stele, poeţi şi filfizoni ( în salonul cinci sunt o duzină de don juani)“. În total, ne asigură autorul proiectului, „sunt 999 de sosii“. În cuvintele preşedintelui, imensa sală, străjuită de porticuri şi coloane, ar „reprezenta un experimet unic în felul său“, un fel de happening“, „un fel de performance sau cam aşa ceva, cu care ne umplu capul de atâta vreme artiştii postmodernişti atunci când aruncă pe piaţă tot felul de teorii“. Întreg efortul trecerii în revistă a „eroilor“ lumii pare greoi şi artificial.


Ar fi fastidios să glosăm acum, la sfârşit de text critic, dacă scrierea lui Nichita Danilov este sau nu este roman în adevăratul sens al cuvântului. Cum am văzut, scriitorul şi-o subintitulează „roman în şase tablouri“, mizând pe legăturile ei mai mult subterane decât de construcţie. Una din acestea ar fi viziunea vieţuirii omului cu precădere iraţional într-un „secol bolnav“, într-o lume unde „totu-i întors cu fundu-n sus“. Fără îndoială, avem de-a face cu scriitura puternică, chiar stridentă a unui poet al prozei, fără multe reguli şi fără multe reţete, care se bazează pe forţa imaginaţiei, pe talentul de povestitor inepuizabil, care deschide povestire în povestire, pe capriciile şi bizareriile percepţiei, pe recurenţa repetiţiei care se transformă în obsesie. „Aluatul narativ“, cum spune cineva, se umflă primejdios şi dă uneori peste margini la Nichita Danilov. Este un pericol acceptabil, al energiei de creator, şi nu unul al penuriei. Personal, dacă ar fi să închei cu o confesiune, aş spune că mizez mai degrabă pe prozatorul Nichita Danilov şi pe origina­litatea lui decât neapărat pe poet.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul