Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scufundătorii din Delos

        Paul-Gabriel Sandu

Dintr-un episod pe care Bogdan Mincă îl reia, succint, în lucrarea sa apărută recent la Editura Humanitas - Scufundătorii din Delos. Heidegger şi primii filozofi - aflăm că Socrate, primind de la Euripide cartea (între timp pierdută) a lui Heraclit, ar fi afirmat: „Ceea ce am înţeles e minunat. Presupun că şi ceea ce nu am înţeles e la fel de bun. Totuşi, cred că e nevoie de un scufundător din Delos [pentru a explora întregul]” (p. 4, apud. Diog. Laert., Despre vieţile…, 2, 22, 4-8). Acest fragment, citat chiar în debutul lucrării, nu are numai rolul de a explica titlul acesteia, ci mai ales de a sublinia dificultatea şi provocarea uriaşă cu care se confruntă orice încercare de a recupera acel moment inaugural al gândirii umane. Căci, dacă Socrate, care avusese totuşi în faţa sa întreaga lucrare a lui Heraclit, găseşte că numai un scufundător din Delos ar fi capabil să se coboare în adâncurile ei spre a o putea înţelege, atunci cât putem spera să înţelegem noi, cei de astăzi, după mai bine de două milenii şi jumătate de la acel moment, având în faţa noastră nimic altceva decât unele fragmente - şi acelea uneori incerte - din lucrări a căror dificultate era în măsură să provoace mirarea socratică? În ce fel ar putea plonja cineva, astăzi, în adâncurile unei gândiri peste care s-au depus, asemenea unor straturi succesive de sedimente, traduceri şi interpretări care au hotărât, o dată pentru totdeauna, sensul acelor fragmente „presocratice”? Încercând să ofere un răspuns acestor întrebări, Bogdan Mincă urmează, pas cu pas, gândirea heideggeriană în confruntarea ei cu „cel dintâi început”, o confruntare care nu are, nicio clipă, sensul unui simplu comentariu filologic sau filozofic şi care se dezvoltă cumva împotriva traduce­rilor şi interpretărilor curente şi general acceptate. Miza acestei lucrări nu este, însă - ca şi când acest lucru nu ar fi fost de ajuns -, aceea de a deschide un nou orizont în gândirea lui Anaximandru, Heraclit sau Parmenide, ci este, deopotrivă, o introducere în gândirea heideggeriană târzie, cea ulterioară acelei aşa-numite „turnuri”, gândirea care gravitează în jurul conceptului de Ereignis - un concept poate la fel de imposibil de tradus ca şi acela de Dasein.


Scufundătorii din Delos. Heidegger şi primii filozofi nu este o lucrare care ar putea fi, în bună tradiţie noiciană, povestită, „depănată” în câteva fraze lămuritoare, în câteva consideraţii rezumative. Iar acest lucru este cu neputinţă, pentru că, într-un sens foarte bine determinat, lucrarea are ceva din acele dialoguri platoniciene care, rezumate, sunt reduse la o schemă de argumente şi contra-argumente greu de înţeles, lipsite fiind de dinamica iniţială şi dramatismul discuţiei. Iar încercarea de a obţine o astfel de schemă a unui dialog peste măsură de complex, la care autorul ne invită să luăm parte, prin lectură, ar însemna să subminăm tocmai acest efort de a lăsa dialogul dintre Heidegger şi primii gânditori să se „producă” în limba română.


Asemenea unui tânăr Socrate care mimează nedumerirea, autorul se ridică pe vârfurile limbii sale pentru a-i întreba pe Heidegger, pe Heraclit sau pe Parmenide, dacă gândul lor a fost înţeles aşa cum trebuie, în limba română, şi dacă nu cumva, în unele rânduri, gândul lor a devenit ceva mai limpede în urma traducerii. Căci, într-un sens, limba română îşi asumă cu îndreptăţire rolul de mijlocitor între cele două mari limbi filozofice, fiind, în fond, limba mult mai apropiată decât germana de latina care, prin cel dintâi efort de traducere, s-a ridicat la conştiinţă filozofică. Autorul ţine însă să se asigure că limba română nu va face „greşelile” celei latine şi că dialogul nu se va transforma - aşa cum pretinde Heidegger că s-ar fi întâmplat în cazul dialogului dintre limbile latină şi cea greacă - într-un soi de monolog, care ar fi făcut ca lumina originară a începutului, în care a luat fiinţă gândirea greacă, să pălească şi, în cele din urmă, să se stingă; că lumina celui dintâi început, al acelei „copilării” a gândirii, nu se va pierde şi nu va cădea încă o dată, aşa cum s-a întâmplat, în uitarea ce caracterizează întunecatul „ev metafizic”.


Lucrarea lui Bogdan Mincă este, în fond, o lucrare a începutului şi o lucrare despre început. Este o încercare de recuperare, de această dată în limba română, a acestei tensiuni dintre ascundere şi venire la iveală, şi desascundere, o încercare ce trădează vocaţia adamică nu doar a românilor - aşa cum credea E. Cioran -, ci a întregii gândiri occidentale care şi-a refuzat mereu începutul. Căci cum altfel ar trebui citit gestul cartezian de (re)întemeiere a filozofiei, „încăpăţânarea” de a lua totul din nou, de la început, aroganţa şi superbia acelei îndoieli, până la urmă, mimate? Tocmai pentru că începutul nu se recunoaşte pe sine ca început - iar acest lucru îl afirmase deja Schelling, cu un veac şi jumătate mai înainte -, el este astfel, aşa cum tocmai pentru că gândirea occidentală nu recunoaşte începutul ca început, ea nu îl poate în niciun fel produce (duce la împlinire) ori recupera, şi devine gândire desprinsă de fundament: o gândire pe care B. Mincă, încu­viinţat de Heidegger, o numeşte „percepere-culegere”.


Miza acestui dialog în trei, şi resortul gândirii heideggeriene, nu este altceva decât recuperarea acestui dintâi început, pentru ca noi „să ne apropiem de început şi mai mult decât au făcut-o grecii înşişi” (p. 209), deschizând astfel calea „către celălalt început”, dezvăluind rostul şi rolul omului însuşi „în estirea deschiderii”. Iar lucrarea lui Bogdan Mincă trebuie, aşadar, privită ca o încercare de a aduce dialogul lui Heidegger cu cei dintâi filozofi, cu acei „scufundători din Delos”, în limba română. Ea devine, astfel, un imens efort de traducere, al cărui merit fundamental este acela de a aduce limba română în contact cu dialogul celor mai mari două limbi ale filozofiei şi de a o face părtaşă la acesta într-unul dintre momentele sale esenţiale. Autorul devine astfel el însuşi asemenea unui scufundător din Delos, care încearcă, coborând pe firul etimologiilor şi înrudirilor semantice - „experimentând” cu limba -, să aducă la lumină acel cuvânt pregătit să devină vehiculul unui gând străin limbii noastre. Devine, aşadar, limpede că acea „lăsare să fie” - de această dată a unui gând filozofic - este radical diferită de orice formă de pasivitate. Căci efortul traducerii este efortul de „a da drumul” şi de a „lăsa să fie” un gând străin semanticii fireşti a vocabulelor, prin aceasta, autorul devenind el însuşi, în mod conştient, vehicul al jocului dintre retragere şi ascundere.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul