Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mainimicul crepuscular

        Gabriela Gheorghișor

Pe la începutul anului trecut, Daniel Vighi publica, în revista Orizont (nr. 2/ 2010), un Eseu despre Mai Nimicul fundamental, precizând că foloseşte sintagma - care „se referă la gol, la plictiseală, la cenuşiul din amiaza cenobiţilor din pustie când li se arată Satan” - cu valoare conceptuală şi operaţională. Autorul identifica în „Mai Nimic” o cale de acces spre poezia lui Ioan Es. Pop, nu înainte însă de a enumera întemeietorii „noii lirici a Mai Nimicului”, foarte diferiţi ca formulă poetică şi stil: Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Şerban Foarţă. Rămâne ca Daniel Vighi să-şi continue analizele şi să limpezească, eventual taxonomic, meandrele „Mai Nimicului” în operele poeţilor amintiţi. Din punctul nostru de vedere, Mircea Ivănescu reprezintă maestrul absolut al „Mai Nimicului”, care a transgresat banalitatea şi monotonia antipoeticului în mirific şi fabulos, stârnind, până azi, emulaţie şi jind admirativ printre stihuitori.


Un alt reprezentant al acestei lirici a golului fertil(izat), în varianta discretă, nespectaculoasă, a identităţii dintre fond (toposul „Mai Nimicului”) şi formă (scriitură), îl descoperim în Ioan Moldovan, care îşi intitulează noul volum de versuri, într-o grafie distinctă, Mainimicul (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010). Factologicul, din sfera anodinului şi repede ubliabilului, n-are nicio portanţă în poemele directorului de la Familia. Placheta se impune însă ca un compendiu al unor stări de spirit şi de trup, purtând aura crepuscularului, căci „semnele îmbătrânirii-s multe” (Porumbel): lehamite, oboseală, devitalizare, plictis, decomisionare, evanescenţă, urât - „Mi-am preparat un suc de lămâie/ am trei stiluri la îndemână şi nici un chef/ stau şi mă uit la mine cum trec pe stradă/ ca o momâie/ (...) îmi e tot mai greu să mă ţin grămadă pe oase” (Cântec de petrecere), „Tac lumea scade lumina scade şi ea n-am/ pofte de planuri” (Al oricui), „sămânţa înăcrită a preuimirii/ face seara de nesuportat” (Lumina galbenă care nu aparţine nimănui), „O mulţime de oameni/ mă ocupă/ şi în tristeţea trupului îi plâng/ din umbră/ şi aceasta e însăşi ştergerea mea din table// scrisori care nu se scriu/ vieţi care nu se vieţuiesc” (Ştergerea), „Demenţa stă ca cloşca peste mine” (La patinoar), „Mănânc din urât în mai urât/ flămând nesătul mereu” (Doze), „lasă-te plutitor printre peştii-eclipsă pe spate şi/ vei ajunge aici/ unde nimic de nimic nu se mai desparte” (Peştii-eclipsă), „şi aşa mai departe şi aşa mai departe” (Amintirea grijilor) ş.a. Deşi preponderent tranzitivă, poezia lui Ioan Moldovan păstrează, pe alocuri, un halou enigmatic (vezi, mai ales, Rătăciri de dimineaţă şi Nimic, nu, nimic), iar zodia declinului existenţial, prezentată cu o directeţe tăioasă, nezgomotoasă însă, se lasă întărită şi de câteva metafore simbolice, rupte din memoria generică a modernismului: „firul de apă putredă insonor incolor”, „moliile/ unui limbaj cum se-aude pierdut”, „se adună săraca grăsime a timpului”. Dar în umoarea gri-apoasă-apatică a acestui bard cu „simţul sfielnic enorm” răsare, câteodată, ciulinele voios al ironiei: „Un câine bea apa cu săpun de afară/ o să fie curat pe dinăuntru mâine dimineaţă”. 


Poemele Mainimicului au, în ciuda aparentei notaţii aleatorii a insignifiantului, o tehnică de construcţie, o preocupare pentru organizarea semnificativă a materiei, mizând fie pe contrapunctul antitetic („pivniţă” - „cer”, în În pivniţă, „altădată mereu altădată” - „acum mereu acum”, în elegiacul În Luncă), fie pe finalul revelator sau deconcertant: „Da, mierla, mierlele toate sunt un intelect/ deconstruind vivace viaţa din moarte” (Mierla, mierlele), „şi totuşi de ce oare Stratan s-a înfipt în sine până-n/ plăsele” (Poem fiscal), „Infinitive lungi secundă scurtă înnebunire/ Ce urmă s-aleg pentru a doua venire a ta” (Tumul). Există, totuşi, un caz în care toată noima (dezabuzată a) poemului stă într-o locuţiune adverbială, cu rol de dezvrăjire explicită: „Trăind în disperarea duioşiei noastre/ îngeri şi porumbei ne vin la fereastră// de fapt doar porumbei// şi şi ăştia toxici nevrotici tembeli/ într-o incontinentă fâlfâire albastră” (De fapt). Pe coperta a patra a cărţii, Gheorghe Grigurcu scrie despre „cinismul suav” al autorului Mainimicului. Noi l-am numi, mai degrabă, un cinism manierat, de nu de-a dreptul manierist, cum apare în autoportretul din De lucru: „Stricat de viaţă stricat de neviaţă/ de gât cu mainimicul care mi-s/ un aparat de fabricat toxine greaţă/ mă mai prezint doar ca trimis/ de Vechiul Tărâm/ de unde am venit ca să dărâm/ pe-aici ce e de dărâmat/ dar nu mai e de lucru - pace/ iar îngerul mi s-a-ncruntat/ s-a pus în somn suspină doar şi tace”.


Poezia lui Ioan Moldovan creşte din nimicurile realului şi din mainimicurile fiinţei privind spre apus, dar care găseşte în vlăguire îngrăşământ poetic, autoîmbărbătându-se, la limită, cu himera „lumii bune” de dincolo. Din implozia derizoriului, rămâi nu numai cu înţepăturile sâcâitoare ale Mainimicului, ci şi cu jubilaţia că, în multe dintre versurile volumului, slăbiciunea de toamnă înmugureşte frumos.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul