Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Marile Familii

        Cornel Ungureanu

Moromeţii, ultimul capitol este scris de Sorin Preda, nepotul lui Marin Preda. Sorin Preda este un optzecist de prim rang, cu o ieşire în arenă care a atras atenţia. N-a profitat deloc de gloria unchiului său, nu a urmat modelul Marin Preda. A fost membru al cenaclului „Junimea” şi al grupării „Noii”, împreună cu Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Constantin Stan, autori importanţi ai scrisului postmodern românesc. A rămas so­lidar cu colegii săi de generaţiei, autori ofensivi, şi a realizat o gazetărie eficientă la o revistă de vârf a vremilor postdecembriste. Moromeţii, ultimul capitol încheie cel mai comentat roman al ultimelor cinci decenii. Este istoria unei familii (Preda/Călăraşu) şi a unor personaje care şi-au încrucişat drumurile cu acelea ale scriitorului. Familia Preda/Călăraşu este una dintre marile familii ale literaturii române, satul în care a trăit, Siliştea-Gumeşti, a devenit celebru prin opera marelui scriitor, dar şi prin exegezele, filmele, realizate pe urmele Moromeţilor. Numele lui Marin Preda a intrat în mitologiile scrisului românesc prin romane de succes, unele indezirabile înainte de 1989, altele după, dar şi prin moartea scriitorului. Capitolul introductiv al cărţii lui Sorin Preda, Siliştea-Gumeşti - un capăt de drum, o haltă finală, începe cu un avertisment: „Dintre toţi Moromeţii, nu a rămas decât el, Alexandru Preda. Sae sau Săică, după cum îi spun prietenii. Ceilalţi din familie s-au pregătit unul după altul, grăbindu-se parcă să-l ajungă din urmă pe Marin”. Şi, mai departe, recapitulând: „O familie cam ciudată, răsucită în vrej, cu copii din trei căsătorii - un rând al Joiţei Preda (Catrina), alt rând al lui Tudor Călăraşu (Moromete) şi, la urmă de tot, copiii celor doi: Marin, Ilinca, Alexandru - mezinul...”. Sae Preda e cel mai calificat martor. Sorin Preda îşi aminteşte, citeşte, citează, regăseşte marile personaje. Se duce la Siliştea şi îi întreabă pe iluştrii moromeţieni - modelele unchiului său - despre adevărurile lor. Dialogul cu tatăl, mai lămuritor decât altele, începe de la observaţia că Sae Preda nu apare în roman, ca alţi membri ai „marii familii”. Sae era mai mic decât Marin - el ar fi fost „fratele cel mai mic” din familia Moromeţilor. El nu apare în romane, ne lămureşte tatăl, fiindcă Marin Preda nu mai avea nevoie de el. Fratele cel mic trebuia să rămână Nicolae.


Între dialogurile cu „cei mai importanţi” sau între paginile eseistice, Sorin Preda aşază capitole intermediare numite Poiana lui Iocan. În „Poiana lui Iocan” se întâlnesc acum prieteni din copilărie ai scriitorului, sunt transcrise scrisori ale lui Marin Preda către „ai săi”. Sunt pagini memorabile care „rescriu” celebrul roman după cinci decenii. Arta romancierului Sorin Preda de a pune în pagină mereu evenimente, istorii care au scăpat până acum numeroşilor istorici, memorialişti, documentarişti merită atenţie. Fiul Etei Wexler, cea de a doua soţie a scriitorului, o caută la Paris pe Aurora Cornu (prima soţie) ca să afle evenimente din viaţa ma­mei sale. Cum Aurora Cornu e o adevărată enciclopedie, poate să-i spună fiului: „Ştiu că era nepoata Nadiei Cantacuzino-Bâzu, pe numele ei de scenă Nadia Grey, care făcuse primul streptease...”. Făcuse celebrul streptease nu în vreun bar oarecare, ci în celebrul film al lui Fellini La dolce vita. Înalta societate se adună în preajma celui mai stră­lucitor cuplu al literaturii anilor cincizeci: „Femeie frumoasă şi măritată cu diverşi bărbaţi, de colo-colo... Între alţii, primul ei soţ fusese domnul Herescu, unchiul lui Tudor Ganea... aşa-zisul meu logodnic de altădată. Cu această ocazie, mi-am dat seama de o chestie năucitoare - că eu şi Marin, doi ţărani veniţi la oraş, ne-am luat amanţi, amante, soţi, soţii pe doi care erau rude, de vreme ce Eta se înrudea cu Tudor Ganea...”, explică Aurora Cornu.


Siliştea-Gumeşti, satul spânzuraţilor e eseul care încheie cartea. „Ceva necurat se petrece în satul lor. De câţiva ani încoace, oamenii mor pe capete îşi iau viaţa fără nici o explicaţie. Siliştei-Gumeşti i se spune mai nou satul spânzuraţilor.” Şi în încheierea acestui splendid roman postmodern, Sorin Preda dă cuvântul croitorului din Siliştea:


„Dacă îl întrebi pe nea Gulie cum va arăta Siliştea peste 20-30 de ani, bătrânul croitor de 86 de ani cade pe gânduri... peste 30 de ani satul va fi tot sat, dar fără ţărani... Cam aşa previzionez că va fi şi România - o ţară frumoasă, dar fără români”. După rostirea lui nea Gulie, e cazul să nuanţăm: cartea lui Sorin Preda face tranziţia către epoca postmoromeţiană a prozei noastre „rurale”.


Misterele Palatului Ciobanu - „Dragă Cornel, mi-ai facut o surpriză de proporţii cu articolul  pe care l-am descoperit azi dimineaţă în «Luceafărul» online. Dar bucuria mi-a fost umbrită constatând resurecţia stăruinţei tale de a întreţine şi propaga neadevărul privind proprietatea mea asupra «Palatului Ciobanu». Credeam că am lămurit chestiunea, de vreme ce tu însuţi ai dezminţit public această legendă locală, care devine însă, acum, naţională”. Da, Radu Ciobanu mi-a explicat, cu o vreme în urmă, că el nu a primit în Palatul Ciobanu decât un apartament. Aşa că poate adăuga mustrărilor recente: „Dar ce legătură aveau toate astea cu comentariul unor cărţi?”.


Am mai scris despre Palatul Ciobanu după ce am citit, cu admiraţie, cele mai frumoase cărţi ale lui Radu Ciobanu, După-amiaza bătrânului domn şi Crepuscul, în care (îmi explica prin anii şaptezeci un ilustru care trecuse ani pe la Sighet, Coriolan Băran, ministru prin anii ’30) e vorba de domnul Ciobanu, care locuia în Palatul Ciobanu. Era Palatul lui, al bunicului lui Radu Ciobanu. Adevărul adevărat e că romancierul mi-a explicat cu ani în urmă, după ce l-am numit proprietar cu acte în regulă, că el n-a primit din Palatul Ciobanu decât un apartament. Am scris, o lună mai târziu, un post scriptum în care mi-am cerut scuze de eroarea pe care am făcut-o, precizând: „Palatul Ciobanu nu aparţine prozatorului”. Cum între miturile oraşului figurează şi acela al Palatului Ciobanu, cum mai mulţi cunoscători ai locului m-au asigurat că superba clădire e între frumoasele palate ale oraşului care n-au fost achiziţionate de ţigani, am trăit cu mândrie sentimentul că palatul cu numele de Ciobanu aparţine scriitorului nostru. M-au întrebat mai multe ştiutoare de literatură dacă primăria a rezolvat problema Palatului Ciobanu, personaje importante mi-au spus că da, totul e în ordine. Uite că nimic nu e în ordine în cea mai frumoasă din lumile posibile. Îmi cer din nou scuze scriitorului. Şi promit că nu voi aminti niciodată, niciunde de Palatul Ciobanu şi de proprietarii lui.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul