Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Eminescu într-o nouă versiune italiană

        Geo Vasile

Ne bucură apariţia unei noi traduceri în italiană de versuri eminesciene - a doua pe teritoriul naţional (dacă vrem să respectăm cronologia), după cea a subsemnatului. Este vorba de o antologie bilingvă Eminescu Poesie/Poezii (Constanţa, Editura Pontica, 2000, 300 p.) cu doi autori: regretatul Marin Mincu, ce asigură o meritorie prezentare critică şi bibliografică, şi Sauro Albisani, ce semnează versiunea italiană a 31 de texte eminesciene, între care amintim Venere şi Madonă, cele cinci Scrisori, Glossa şi, bineînţeles, Luceafărul. Vom descrie mai întâi contextul exegetic ce-l propulsează pe poet în arena lirismului european, receptarea fiind biunivocă, ca să zicem aşa.


Astfel, în afara eseului Geniul morţii. Eminescu între romantism şi decadentism de Sauro Albisani, cititorul italian şi, în egală măsură, cel român au privilegiul să parcurgă judecăţi de valoare şi proiecţii comparatiste semnate de critici, românişti şi poeţi de talia lui Mario Luzi, Piero Bigongiari, Gian Paolo Caprettini, Paolo Fabrizio Iacuzzi. Nu mai puţin prestigioase se dovedesc contribuţiile românilor Marin Mincu, Constantin Noica (Luceafărul şi modelul fiinţei, fragment tradus exemplar de Giovanni Rotiroti), Edgar Papu etc. Nu putem trece cu vederea utilele pagini de Bibliografia emineschiana in Italia, ce listează traducerile în volum din poezia sau proza lui Eminescu apărute în peninsulă, începând cu 1885 şi sfârşind cu anul 2000, când foarte exigenta editură milaneză Rizzoli dă la lumină cel mai consistent corpus de proză eminesciană La mia ombra e altri racconti, conceput şi prefaţat de Marin Mincu, traducător, printre alţii, al nuvelei Cezara. Se oferă şi o listă de studii critice în volum, în pe­riodice, în capitole de istorii ale literaturii române dedicate lui Eminescu, ba chiar şi recenzii sau sinteze în marile enciclopedii şi dicţionare: Treccani, Utet, Garzanti, Fabbri, Va­llardi, Mondadori, Bompiani.


În acest spirit aproape ştiinţific al elaborării unei cărţi de o sobră eleganţă jubiliară, poetul, dramaturgul şi eseistul Sauro Albisani (n. 1956, Roma) îşi concepe eseul introductiv (impecabil tradus de Camelia Dedu) ca o paralelă comparatistă între Eminescu şi Leopardi, amândoi văzuţi sub spotul crepuscular al filozofiei lui Schopenhauer. Filtrată de fiecare parte în felurite doze şi etape, conform propriului geniu, propriei naturi şi viziuni despre lume.


În timp ce pesimismul agonistic al meditaţiei leopardiene îl duce pe poetul Ginestrei la „un act de credinţă în om, deci o reafirmare a vieţii, în ciuda a toate, o reafirmare a voinţei de a trăi această viaţă împotriva Voinţei schopenhauriene”, pesimismul eminescian (marcat definitiv de memoria mormântului ciobanului mioritic şi al mândrei sale crăiese) se supune eticii filozofului german, dorinţei de autoanulare, de stingere în Noluntas, animat ontologic de acel iraţional cupio dissolvi. Aşadar, faţă de mesajul final de solidaritate creaturală a lui Leopardi, mesajul lui Eminescu este, după Albisani, unul al nostalgiei morţii, al unei voluptăţi tanatologice exprimate în embleme tip „mai am un sigur dor/ iar când voi fi pământ/ geniul morţii” etc.


Scris în forma originară a baladei româneşti, Luceafărul este limbajul epic al „visului vieţii”, al reveriei şi aspiraţiei acelui animus arhetipal nocturn spre dublul din oglindă, spre diurna anima. În acest climat de reverie primordială a copilăriei (avem în vedere şi mitologemul lui Pascoli - il fan­ciullino) se împlineşte destinul Cătălinei în peisajul umanizat după „ruptură”: „Finalul poemului, scrie Marin Mincu, ima­gi­nează cuplul nediferenţiat din copilărie: Cătălin şi Cătă­lina sunt «doi copii cu plete lungi bălaie». Reveria conferă dragostei proiectate în copilărie statutul de androginie pură, perfectă prin candoarea gesturilor. Deşi amândoi îşi spun cuvinte ce apar ca replici consecutive în poem, avem de-a face cu un dialog simultan, cu un duet interior animus-anima”.


Dar, fiindcă în economia volumului partea de căpătâi rămâne totuşi versiunea italiană a poemelor antologate, trebuie să ne referim, evident subiectiv, şi la această aventură săvârşită de Sauro Albisani, de a cărui trudă covârşitoare şi pasiune pentru limba, literatura română şi, în primul rând, pentru textele eminesciene ne dăm perfect seama. Vom spune din capul locului că versiunea italiană oferită este inegală, capricioasă, neperformantă tocmai unde ne aşteptam mai puţin. Toate acestea nu din cauza necunoaşterii limbii române, ci dintr-un impuls sau complex de fidelitate filologică, semantică sau gramaticală, în detrimentul concentrării metaforice, al echivalării tropilor şi mai ales al ritmului.


A ignora, uneori cu premeditare, ritmul poemelor în favoarea reproducerii mimetice a conţinutului înseamnă a părăsi chiar conceptul de poezie care, în cazul poetului nostru, se prevalează şi de magia liniei melodice, consfinţită de mult în sufletul colectiv al românilor. Tentativa de a instaura rima în italiană îl induce pe traducător şi deci şi pe cititor la inexactităţi, adaosuri şi căderi de tensiune riscante prin prozaismul lor. Extensia inacceptabilă dată unor versuri dedramatizează unele versuri, cum ar fi dubitaţia implorantă din „De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele”, ceea ce în italiană devine „Io temo che poi mi dimentichi/ tu vita, tu anima mia”.


Textele lungi, epice, patetice, declamatorii, aflate sub regimul unei concentrări extensive, cum spune Edgar Papu, i-au reuşit mai bine traducătorului, decât sonetele, să zicem, decât textele mai scurte, dense, aforistice, de mare pondere imaginifică şi prozodică. A şti la ce se poate renunţa şi la ce nu în confruntarea cu fiecare vers sau fonem eminescian înseamnă să câştigi partida unei traduceri care să treacă firesc, memorabil spre cititorul italofon, ceea ce Sauro Albisani n-a reuşit, mai ales prin multele poticneli evidente în Luceafărul, aşa cum vom vedea. Lucru inexplicabil, dacă le punem alături de  unele reuşite cum ar fi Mortua Est (ritmul şi tensiunea dramatică a meditaţiei sunt intacte), Rugăciunea unui dac, Scrisorile (tabloul vivant al Weltanschauung-ului eminescian, agrementat cu fosforescenta ironie şi satiră romantică, bine susţinut de traducător în articulaţiile sale filozofice, cosmogonice, plastice ş.a.m.d.), Rugăciune (prozodie devoţională prodigios conservată). Practic, acolo unde Sauro Albisani s-a identificat prin succesive variante cu veş­mântul conotativ original, cu tensiunile imaginaţiei şi transparenţele vizionare, cu prozodia imperativă copleşitoare a poemelor, traducerea „sună” bine, are claritatea, dramatismul şi farmecul adevărului poetic. Dar să ne întoarcem la detalii, căci ele sunt sarea şi piperul oricărui „detectiv”.


Iată o seamă de observaţii prin sondaj (de care s-ar putea ţine seama la o viitoare ediţie) referitoare la echivalenţele în italiană, începând cu cele în proză, cum ar fi Ministero di Cultura (corect: Ministero per la Cultura), edizione bilingua (corect: edizione bilingue). Să abordăm acum câteva texte şi echivalări: le stesse calli (p. 14): substantivul feminin le calli se referă strict la uliţele pietruite de-a lungul lagunei din Veneţia, astfel că în contextul dat ar fi fost preferabil masculinul aceluiaşi substantiv, i calli; Venere şi Madonă: cuvântului gaudii (bucurie exaltantă, jubilaţie) folosit de traducător pentru a echivala românescul  raiuri,  i-am fi preferat eden; nu ne este clar de ce traducătorul foloseşte de câteva ori orto (grădină de zarzavat) pentru genericul grădină; versul „fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal” este tradus prin „la fronte del genio, la fronte dell’ideale”, omis fiind cuvântul-cheie - înger - parte inalienabilă a antitezei (dilemei) eminesciene.


Pentru „ochi negri-adânci ca marea” ni se oferă „gli occhi tuoi neri come i marosi” (negri ca talazurile), marosi fiind adus în cauză numai de dragul unei rime imposibile, cu lacrimoso. Floare albastră: „amoroso, il tuo piacere” nu e acelaşi lucru cu „Fericirea ta iubite”, după cum „t’abbraccerei la nuca” (îţi voi îmbrăţişa ceafa) se îndepărtează de firescul „Te-oi ţinea de după gât”; Dorinţa: substantivul masculin il fonte (baptisteriu, cristelniţă) folosit pentru izvorul este cel puţin forţat.
Un caz de traducere literală este versul „Quando con le ciglie stanche la candela a sera spengo”, ceea ce s-ar traduce cu „Când cu gene ostenite sting lumânarea”, de unde şi umorul involuntar, reperabil şi în cazul echivalării expresiei „Ca-n vis” cu „come fantasmagoria”. Deşi „mişcătoarea mă­rilor singurătate” nu e acelaşi lucru cu „l’agitata solitudine dei mari”, Scrisoarea I este totuşi o performanţă a traducătorului, la nivelul excepţionalului vers „l’orologio solo avanza nel cunicolo del tempo”. Pe lângă plopii fără soţ: emble­maticul „cu ale tale braţe reci” nu se recunoaşte în „con le tue fredde membra”; Odă (în metru antic) nu respectă în traducere prozodia originalului, trădând-o din start inclusiv prin acel pronume inexistent la Eminescu: „io non credevo mai d’imparare a morire; giovane eterno, stretto nel mantello”, se abate idilic de la aforisticul „Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi”; Veneţia: „vorrebbe rianimare la sua donna” edulcorează grav versul „Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii”; inexplicabil, San Marco, în timp ce dă verdictul cunoscut, studiază (sic!) clipele: „studiando gli attimi, pronunzia”; Cu mâne zilele-ţi adaogi este un exemplu de traducere greoaie, simplificatoare, de translare a enunţurilor, nu şi a frisonului metafizic. „Melancolic” este echivalat cu „lacrimoso” (p. 222),  sintagma „al nostru dor” cu „il tuo sentimento” (p. 240),  expresia „fără vânt” cu „né bufera” (fără furtună) pentru a rima cu terra (p. 226), iată tot aâtea abateri aparent benigne, dar care nu slujesc adevărul poetic. Echivalarea „nel silenzio crepuscolare” pentru „în liniştea serii” este nu numai emfatică, ci şi o ştirbire a expresivităţii aproape algebrice, aproape magice a originalului, ca şi în cazul versului „Al serii rece vânt” tradus cu foscolianul „della sera il vento algente”. Perfect gramaticală, explicativă deci, este traducerea poemului Din noaptea..., în detrimentul fiorului erototanatic.


Luceafărul (text paralel apărut şi la editura Scheiwiller, Milano, 1989): în primul rând, nu împărtăşim traducerea titlului prin „Lucifero”, care în rapel cu Iperione, fiul sideral al Demiurgului, este o contradicţie în termeni. Fiind vorba de luceafărul de seară/noapte („O dulce-al nopţii mele domn”), preferăm eventual varianta Espero, compatibilă în tandemul cu Iperione. Lucifero, dincolo de înţelesul fast al etimonului latin, este numele luceafărului de dimineaţă, dar, în primul rând, sinonimul puterilor diavoleşti, satanice în toată cultura şi literatura creştină, inclusiv în Divina Commedia, sau în poezia lui Montale (vezi Piccolo Testamento, unde Lucifero este solul apocalipsei fasciste), în spiritul cărora cititorul ita­lian instruit gândeşte şi evaluează.


Vom da în continuare o listă de versuri, expresii şi cuvinte în italiană ce nu echivalează fericit corespondenţele originalului: „ci fu una volta sola” pentru „a fost ca niciodată”; „Unica in mezzo ai suoi parenti” pentru „şi era una la părinţi”; „le liquide strade” pentru „mişcătoarele cărări”; „gli occhi al cielo ogni giorno protesi” pentru „Îl vede azi, îl vede mâni”; „Quando sopra i suoi gomiti china” pentru „Cum ea pe coate-şi răzima”, „Egli sembra di luce, piu bella/ ogni avvampare” pentru „şi cât de viu s-aprinde el/ În orişicare seară”; explicativ-prozaicul comentariu „Nella stanza, seguendo dappresso/ la donna, s’introduce” pentru „şi pas cu pas pe urma ei/ Alunecă-n odaie”; paharul umorului şi contrafacerii se umple atunci când traducătorul o pune pe fata de împărat să caşte. „E quando si stende sul letto/ la ragazza, e sbadiglia”, pentru un îndoielnic efect de rimă cu ciglia (gene); „precipita” pentru „se revarsă” în chip de lumină; „su di un raggio precipita” pentru „alunecând pe-o rază”; „la mia casa la mia anima prendi” pentru „Pătrunde-n casă şi în gând”; mantello pentru giulgi; „Benché tu dialoghi schietto” pentru „Deşi vorbeşti pe înţeles”; illecito (nepermis) pentru îndrăzneţ; „soltanto le stelle hanno amiche” pentru „Ei doar au stele cu noroc”; „remoti deserti muovendo/ di rapide burrasche” pentru „Călăuzind singurătăţi/ De mişcătoare valuri”.


Retorice lungimi inutile, complicaţii zadarnice şi rezolvări prea puţin elaborate duc fatalmente la diminuarea expresivităţii originalului („Ogni sorta di navi e di barche” nu are imperativul ton şi ritm din „Îţi dau catarg lângă catarg”), ca să nu mai vorbim de abandonări de sensuri, de omisiuni nepermise, de concesii pe altarul melodramei („e dolce da morire” pentru „şi negrăit de dulce”), toate acestea n-au darul de a-l apropia pe cititorul italofon de capodopera eminesciană. Din păcate, Sauro Albisani, în ciuda faptului că limba sa maternă este italiana, prin al său Lucifero, se dovedeşte depăşit şi copleşit de aventura asumată, în ciuda performanţelor atinse în cele câteva texte poetice mai sus amintite.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul