Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

34 de femei pentru istorie

        Ioana Arnăuţoiu

Dialog realizat de Sorin Lavric


Stimată doamnă Ioana Arnăuţoiu, a trecut mai bine de un an de la ultimul nostru dialog. De aceea, vă īntreb direct: ce evenimente culturale, legate de memoria luptătorilor de la Nucşoara, s-au petrecut īn acest interval?


După primele expuneri din ţară din 2009, m-am gāndit că Institutul Cultural Romān ar putea fi interesat să găzduiască expoziţia de fotografii şi documente din arhiva C.N.S.A.S. īn capitalele est-europene īn care fiinţează. Ar fi fost un prilej de a prezenta şi acolo un mic capitol din istoria Romāniei, puţin cunoscut īn general. Mă preocupă faptul că tinerii par să ştie puţin despre perioada comunismului şi mă tem că acest lucru este valabil şi īn celelalte ţări care au trecut prin aceeaşi experienţă. Mi-a răspuns prompt dna Brāduşa Armanca, directoarea ICR Budapesta, şi astfel, īn aprilie 2010, expoziţia a trecut pentru prima dată graniţa, fiind bine primită de un public provenind īn bună parte din mediile literare din Ungaria. Īn luna iulie, expoziţia a fost găzduită la Londra de Fundaţia familiei Raţiu. Aflasem de activitatea patriotică şi prodemocratică dusă de Ion Raţiu īnainte de 1989, pe cānd se afla īn exil. De aceea, m-am adresat Centrului Cultural Romān - un ONG britanic, īnfiinţat īn 1994, la Londra, de familia Raţiu, cu scopul de a promova cultura romānească īn Marea Britanie.


La Londra am avut şansa ca expoziţia să coincidă cu a şaptea ediţie a Festivalului filmului romānesc organizat de aceeaşi fundaţie. Īn cadrul evenimentelor conexe, pe lāngă expoziţie, am susţinut o prezentare a Grupului de rezistenţă de la Nucşoara. Şi, ca peste tot, la vernisajul expoziţiei a rulat un scurt film (gen docu-dramă) al tinerei realizatoare Monica Tănase; filmul rezumă cu puterea de sugestie a imaginii ceea ce a fost grupul de rezistenţă şi ce metode a folosit Securitatea pentru capturarea ultimilor patru supravieţuitori. Īn vederea expoziţiei de la Londra, albumul de fotografii, la care am colaborat cu Ioan Crăciun, a fost republicat de Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti īn traducere şi adaptare pentru un public de limbă engleză. Albumul conţine o prezentare a Grupului de la Nucşoara, majoritatea imaginilor din expoziţie şi lista celor aproape 100 de condamnaţi, membri şi susţinători ai grupului. Īn ziua următoare prezentării, cei interesaţi de subiect au revenit la Centrul Cultural Romān, unde au rulat două filme despre rezistenţă, realizate de echipa Luciei Hossu-Longin de la TVR, īntre care şi cel despre Toma Arnăuţoiu (Partizanii Libertăţii). Printre vizitatorii expoziţiei de la Londra s-au aflat destul de mulţi tineri stabiliţi permanent sau temporar īn Anglia, care au părut interesaţi de subiect şi de existenţa unor documente şi fotografii care au putut fi studiate la CNSAS.


L-am cunoscut īn urmă cu două luni pe Gavril Vatamaniuc, partizan īntre 1949 şi 1956 īn munţii Bucovinei, şi mi-am amintit de Toma Arnăuţoiu. Cred că cel mai nimerit e să organizăm un colocviu naţional dedicat rezistenţei armate anticomuniste, un colocviu care treptat să dea naştere unei tradiţii. Locul cel mai nimerit este la Mănăstirea Brāncoveanu (Sāmbăta de Sus), dată fiind īncărcătura simbolică a īmprejurimilor. Domnul Marius Oprea a īncuviinţat imediat organizarea colocviului sub egida centrului pe care īl conduce. Veţi participa, nu-i aşa?


Desigur că voi participa, dacă va fi organizat un colocviu ştiinţific care să reflecte diversitatea grupurilor de partizani ce au luptat īmpotriva comunismului.


Aţi lansat de curānd un site consacrat femeilor care au făcut parte din grupul luptătorilor de la Nucşoara. Cāteva detalii ar fi binevenite pentru cititori.


După realizarea site-ului consacrat lui Toma Arnăuţoiu (www.tomaarnautoiu.ro), m-am gāndit că se ştie prea puţin despre curajul şi devotamentul femeilor implicate īn rezistenţa anticomunistă, cu excepţia mărturiilor celor care au avut şansa să supravieţuiască condiţiilor de detenţie. Pare inimaginabil, dar īn activitatea şi supravieţuirea Grupului de la Nucşoara au fost implicate 34 de femei. Īn luna martie 1949, īn momentul plecării īn munţi, Grupul de rezistenţă de la Nucşoara avea, printre cei 16 membri, patru femei: Maria Jubleanu, Elena (Lina) Chirca, care şi-au urmat soţii şi fiii - şi ei membrii ai grupului, Maria Plop şi Aurelia Costea. Alte 30 de femei i-au sprijinit pe partizani īntre 1949 şi 1958, cānd au fost arestaţi ultimii supravieţuitori ai grupului. Printre ele erau soţii de preoţi (Ius­tina Constantinescu, Maria Andreescu), de īnvăţători (Lau­renţia Arnăuţoiu, Ecaterina Marinescu, Elena Mica), femei provenind din familii relativ īnstărite (Filofteia Băşoiu, Filofteia Tomeci, Elisabeta Rizea), o profesoară, Iuliana Preduţ Constantinescu, o īnvăţătoare, Iuliana Lemnaru, dar şi femei provenind din familii sărace (Maria Plop, Marina Chirca, Ana Simion), care ar fi putut alege altă cale dacă nu ar fi acţionat aşa cum le-a dictat conştiinţa. Pentru ele, ca şi pentru familiile lor, indiferent de categoria socială, comunismul reprezenta pierderea proprietăţii, a libertăţii, a tradiţiei, inclusiv a legăturii cu biserica. Femeile implicate īn lupta de rezistenţă de la Nucşoara au dus partizanilor mesaje, arme, hrană, de multe ori īn condiţii extreme de periculoase, strecurāndu-se printre cordoanele formate din trupele de Securitate şi Miliţie. Īn cazul celor care au făcut parte din grupul propriu-zis, acestea au trăit īn condiţii dramatice, mai ales īn timpul iernilor, sau au participat la ciocnirile dintre partizani şi trupele de Securitate. Femeile care au ajutat Grupul de rezistenţă din Nucşoara au fost victi­mile violenţelor şi chiar atrocităţilor folosite de anchetatorii de Securitate (spre exemplu, Matilda Jubleanu, Ana Simion, Elisabeta Rizea). Au fost urmărite prin mijloace de multe ori lipite de orice scrupule: Securitatea le-a instalat microfoane īn case pentru a intercepta conversaţiile (Elena Florea, Laurenţia Arnău­ţoiu, Ecaterina Marinescu) sau a infiltrat agenţi īn viaţa lor particulară (cazul Anei Simion). După capturarea ultimilor supravieţuitori, aceste femei au fost anchetate timp de un an şi judecate īn 1959. Īn timp ce o parte dintre bărbaţi, 16 la număr, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi (alături de fraţii Arnăuţoiu, trei preoţi, patru īnvăţători, ciobani etc.), femeile au primit sentinţe grele. Unele nu au rezistat regimului de detenţie şi au murit (Maria Plop, Laurenţia Arnăuţoiu, Filofteia Tomeci, Elena Chirca); Iuliana Preduţ, la data arestării īnsărcinată īn luna a opta, a născut īn Spitalul Īnchisorii Văcăreşti. Fiecare din cele 34 de femei are o poveste zguduitoare şi cred că ar fi nedrept să nu se cunoască sacrificiul pe care l-au făcut īn numele unei idei şi destinul dramatic pe care l-au trăit. Prin site-ul www.eroinenucsoara.ro, am dorit să fac cunoscut, folosind date, documente şi fotografii din arhiva C.N.S.A.S., aportul lor īnsemnat la lupta de rezistenţă anticomunistă.


Există un fenomen īngrijorător pe care l-am constatat īn satele de baştină ale lui Vasile Motrescu sau Gavril Vatamaniuc: o ostilitate surdă a sătenilor faţă de amintirea partizanilor. Cauza stă īntr-un amestec de conştiinţă vinovată şi de aversiune faţă de atrocităţile la care Securitatea i-a supus pe mulţi dintre rudele acestor săteni. Ceva asemănător se petrece şi la Nucşoara?


Un regim care a distrus relaţiile dintr-o comunitate şi a răsturnat valorile tradiţionale ale satului nu dispare brusc fără a lăsa urme. Rănile se vindecă greu. Dar semnele unei reconcilieri īn interesul adevărului istoric īncep să apară. Īn  2009, cānd s-au īmplinit 50 de ani de la execuţiile partizanilor de la Nucşoara, am īncercat, printr-un demers aprobat de ministrul Educaţiei de atunci, Anton Anton, să conving autorităţile locale să dea numele īnvăţătorilor şi preoţilor executaţi şcolilor din şapte comune din care proveneau sau unde au funcţionat. Chiar şi cu sprijinul Inspectoratului şcolar Argeş, nu am reuşit să determin decāt autorităţile locale din Nucşoara să dea şcolii comunale numele tatălui meu, Toma Arnăuţoiu, iar Căminului Cultural, pe cel a bunicului, Ion Arnăuţoiu, un om care nu a fost doar īnvăţătorul mai multor generaţii de nucşoreni, ci şi un sprijin şi garant pentru consătenii săi. De asemenea, şcoala din satul vecin, Zboghiţeşti, a pri­mit numele īnvăţătorului Ion Moldoveanu, erou, decorat şi cu Ordinul „Mihai Viteazu”, care a cedat jumătate din terenul gospodăriei sale pentru construirea unei şcoli īn sat.


Nu ştiu dacă ştiţi, dar regizorul Constantin Popescu are de gīnd să facă o trilogie artistică - aşadar, trei filme - inspirată din viaţa lui Ion Gavrilă-Ogoranu, din viaţa Elisabetei Rizea şi, īn fine, din viaţa fraţilor Arnăuţoiu. Primul film a fost făcut şi urmează īn toamna aceasta să fie difuzat īn cinematografele din ţară.


Un film despre partizani, care să nu-i diabolizeze ca īn timpul comunismului, reprezintă o premieră īn cinema­tografia romānească. Subiectul nu este uşor de abordat chiar şi īntr-un film de ficţiune, cum spune regizorul Constantin Popescu că este primul din trilogia pe care doreşte să o realizeze. Ar fi tragic dacă drama istorică şi psihologică pe care au trăit-o aceşti oameni nu ar fi redată īn toată complexitatea ei, cu elemente reale, sau dacă opozanţii ar fi īnfăţişaţi ca nişte simpli fugari. De asemenea, fără a su­gera măcar contextul īn care a pornit lupta de rezistenţă, povestea lor riscă să sune ca un basm. Şi mai cred că unei priviri atente şi interesate, care parcurge declaraţiile din anchete, mărturii rămase despre cei executaţi, cum este şi cazul lui Toma Arnăuţoiu,  nu īi pot scăpa elementele, uneori profund mişcătoare, cu care se pot creiona portrete vii.


Vă propun ca dialogul nostru să devină un ritual anual īn perioada toamnei. Pur şi simplu, să stăm de vorbă pe marginea evenimentelor legate de comemorarea partizanilor. Īn felul acesta, fa­cem un bilanţ şi, totodată, ne amintim de exemplul lor de demnitate.


Vă mulţumesc pentru gānd. Sper ca īn fiecare an să pot face ceva pentru ca amintirea acestor oameni să supravieţuiască. Cu atāt mai mult cu cāt nu văd să existe un interes real pentru a dezbate ce a īnsemnat cu adevărat comunismul, cu consecinţa directă de a fi studiat īn şcoli.


Fără nici cea mai mică intenţie de a vă flata, vă mărturisesc că nu am putut niciodată să vă privesc ca pe o fiinţă normală: detaliul aiuritor că v-aţi născut īntr-o peşteră şi că primii doi ani i-aţi petrecut īn munţi vă īmprumută o aură stranie de apariţie fabuloasă. Iar acum predaţi muzică de cameră la Conservator. Este vreo legătură īntre climatul alpestru al copilăriei şi pasiunea pentru muzică?


Nu cred. Aş putea să-mi imaginez că părinţii mei naturali īmi vorbeau sau cāntau īn şoaptă, īn ascunzătoarea din stānca de la Rāpele cu brazi, īn care ne petreceam lungile ierni şi, astfel, mi-au deschis, poate, gustul pentru muzică. Realist, īnsă, interesul pentru muzică este mai degrabă rezultatul unei educaţii īndreptate să dezvolte o īnclinaţie descoperită īn copilărie de părinţii mei adoptivi. Deşi nu aveau nici o legătură cu viaţa muzicală, au decis să mă īndrepte spre muzică, mi-au cumpărat o vioară (un pian ar fi fost peste posibilităţile lor şi, oricum, greu de ţinut īntr-o locuinţă cu două camere īn care trăiam şase persoane) şi m-au dat la şcoala de muzică. Le sunt profund recunoscătoare că m-au ajutat să descopăr un univers magic.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul