Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Privind în jos cerul înstelat al Cetăţii

        Bogdan Ghiu

Mai ştie cineva să pună piatră cubică în România? (Groapa-Cetatea)


Dacă peste tot lucrurile, la sfârşitul anului trecut, ca la orice sfârşit de an, s-au oprit pentru o clipă, au intrat într-o pauză, trecând, reconfortant, dialectic, în opusul lor - ceea ce constituie, de altfel, însăşi definiţia sumară a sărbătorii -, Bucureştiul, mai precis autorităţile lui diriguitoare, în frunte cu Primăria Generală a Capitalei, deci cu Consiliul acesteia şi cu primarul general, par - şi îmi măsor cu extrem de mare atenţie cuvintele - a fi înnebunit.


Lucrări demarate cu ani, dacă nu chiar cu, deja, decenii în urmă, sunt finalizate, adică expediate, suprimate, închise, suspendate în pripă, peste noapte, acestei frenezii a falselor finalizări de şantiere parcă veşnice, de când lumea - precum, de pildă, Centrul Istoric al Capitalei, în special pe cât de celebra, pe atât de sinistrata, de pedepsita stradă Lipscani, şi cele, mai mici, din jurul ei -, trebuind să i se aplice, cu siguranţă, mai curând schema logică a proverbului „Boală lungă, moarte sigură”.


Căci nu cred că avem de ce să ne bucurăm că, după ani de gropi şi de mizerie provocate, întreţinute, adăugate deci gropilor şi mizeriei deja istorice, devenite o a doua natură urbană pentru multe zone, unele ultracentrale, ale Bucureştiului - Centrul Istoric al Capitalei putând fi considerat el însuşi, în integralitatea sa, o groapă, ca tip de sit urban deja clasic pentru Bucureşti (vezi, fireşte, Groapa lui Eugen Barbu) -, brusc, în pripă, peste noapte, la final de an, când lumea e cu mintea în altă parte, lucrările sunt expediate, căci se finalizeză prost, de mântuială.


Nu ştiu dacă e cazul să ne lamentăm acum, generic, de soarta meşteşugurilor, a meseriilor aparent umile, care sunt sortite, s-ar zice, pieirii în capitalismul hipertehnologic („unelte” autopoietice), dar, dacă nu mă credeţi, încercaţi să vă plimbaţi pe Lipscani şi meditaţi la soarta tragică a meşteşugurilor în România: mai ştie, oare, cineva să monteze piatră cubică? În Bucureşti, mă îndoiesc.


Plimbaţi-vă prin frumos, corect, pasabil, totuşi, amenajata zonă pietonală din jurul Băncii Naţionale şi inspectaţi, cu privirea, caldarâmul. Uitaţi-vă, altfel spus, la propriu şi la figurat, pe unde mergeţi, pe unde călcaţi, îndemn care ar putea constitui o variantă sau o traducere a mult mai cunoscutei urări „Ai grijă!”, „Take care!”, „Fait gaffe!”.


La propriu şi la figurat, trebuie, este, deci, bine, recomandabil, mai ales în Bucureşti, să ne uităm pe unde mergem, pe unde călcăm.


Or, dacă vom proceda, prudent, astfel, vom putea constata că meşteşugul punerii pietrei cubice, pentru realizarea, în sfârşit, a unor mult dorite şi urban generalizate ca model zone pietonale (mai exact, în cazul despre care vorbim, mixte), este în mare suferinţă: fie a dispărut, fie, cel mai probabil, firmele de „drumuri şi poduri” care obişnuiesc, cel puţin în Bucureşti, să câştige licitaţiile publice pentru amenajarea zonelor pietonale nu investesc în şcolirea meşteşugarilor pe care îi angajează, sau nu-i angajează decât pe cei mai ieftini, deci pe cei mai puţin pricepuţi, mai puţin calificaţi, deci mai puţin pretenţioşi, băgând restul de bani, „gospodăreşte”, nu-i aşa, în buzunar.


Am fost de curând la Oradea şi am rămas literalmente invidios pe modul în care este realizată, fina­lizată, cel puţin la nivel de caldarâm, zona pietonală centrală.


Dacă în Ardealul „extrem” se poate, probă că meseriile ceva mai calificate n-au dispărut cu totul, ci doar nu sunt foarte căutate, de ce o punere cu adevărat meseriaşă a pietrei cubice n-ar fi posibilă şi la Bucureşti, dacă tot a început iureşul îngropării de iarnă a gropilor, a ascunderii banilor publici sub covoare subţiri şi prost urzite de piatră cubică?


Diametral opus, moderniza-v-aş!
Că lucrurile merg, la propriu, pe dos, invers în România, că aşa avansăm noi, cu spatele, o dovedeşte, deşi nu mai era nevoie de dovezi epatante în plus, şi felul în care, în Bucureşti, s-a procedat în cazul aşa-numitei, mai mult sau mai puţin tehnic, „diametrale Buzeşti-Berzei-Uranus-Calea Rahovei”.


Această „diametrală”, aflu de la unii prieteni urbanişti, este un proiect vechi, datând de prin anii ’80, dacă nu chiar dinainte (tradiţia, cel puţin în România, România însăşi, nu este una a realizărilor pe etape, ci a proiectelor mereu amânate), părând a face chiar parte din planurile extinse ale lui Nicolae Ceauşescu de a „reforma” sau, cum se spune azi, „moderniza” Capitala: „peste mode şi timp”, în România „modernizarea” continuă neabătută.


Întrebarea care ar trebui, totuşi, pusă, fie şi între paranteze, ar fi următoarea: după atât de multă modernizare, şi în comunism, şi în democraţie - ambii termeni, iartă-mă, Doamne!, şi cu, şi fără ghilimele, în acelaşi timp, cu atât mai mult cu cât nici ideologic nu sunt strict opozabili -, de ce suntem atât de puţin moderni, atât de ne-moderni, atât de anti-moderni? Oare nu tocmai valurile succesive de aşa-zisă „modernizare” au împiedicat şi împiedică, asemenea unor năvăliri barbare lăuntrice, modernitatea propriu-zisă, care este, mai presus de orice, una mentală, etică, de atitudine?


Revin însă la chestiunea cu „diametrala Buzeşti-Berzei-Uranus-Calea Rahovei”. După ce, brusc, după decenii de adormire, a fost declanşată, fără niciun anunţ, fără nicio pregătire, această vastă „străpungere” urbană, care constă în practicarea unei enorme artere de comunicaţie prin carnea mai multor cartiere şi zone bucureştene, abia acum începe, timid, să se discute pe marginea ei, Ministerul Culturii şi, vai, Patrimoniului Cultural acuzând pentru a se scuza.


De ce acest mod vinovat totuşi, cel puţin ca aparenţă, ciudat, dubios, suspect, numiţi-l în ce registru stilistic vreţi, fără preaviz măcar şi fără discuţie, fără concertare, fără consultare, dictatorial, căci ne-public, de a proceda din partea Primăriei Generale?


Câte şantiere mai trebuie, cu alte cuvinte, deschise cu maximă grăbire în Bucureşti până la alegeri? Ce sume publice mai trebuie transferate în buzunare private?


Având în vedere mulţimea şantierelor care se des­chid în Bucureşti, dimensiunile lor şi, mai ales, modul discreţionar de a proceda, prin politica faptului împlinit: mari. La sumele de bani puse în joc mă refer.


Ca (mai) este un arhitect - sau de la Petrescuville la... ia ghici!
Aşa cum se parchează maşinile în Bucureşti (mai cu seamă; în Timişoara, de pildă, nu), adică nu doar pe trotuar, ci total pe trotuar, cu totul, de-a curmezişul trotuarului, aşa arată şi, mai ales, sunt amplasate contextual unele noi - şi, tocmai de aceea, controversate - construcţii din Capitală.


Nu ştiu dacă e bine să mă grăbesc să dau deja nume, ele sunt deja arhicunoscute şi arhidiscutate, pregătesc, şi, iată, o promit, o cercetare-pamflet pe această temă: poeţi contra arhitecţi.


Un arhitect nu poate, nu are voie, nu este nu numai profesional-deontologic, ci şi civic şi uman ne-etic să accepte orice fel de comandă, în orice loc şi cu orice condiţii.


Ştiu, am văzut: arhitecţii perfomanţi, creativi sunt, mai presus de orice, nişte gambleri, nişte jucători, adoră provocările, cu cât o „temă de proiectare” e mai imposibilă, cu atât mai bine, pentru ei.


Şi cum ar fi cu putinţă ca, în condiţiile oraşului european tradiţional, ale oraşului istoric-modern, de tasare şi de îngrămădire a straturilor istorice, stilistice şi de interese, aşa cum este şi Bucureştiul, orice construcţie, orice proiect să nu fie o provocare, o problemă asupra căreia orice arhitect mare, ambiţios, creativ se va arunca cu o febrilitate de mare prădător?


Unde începe şi unde se termină responsabilitatea arhitectului? Este ea doar una strict tehnică, estetică, ţinând deci de virtuozitatea personală, un arhitect trebuie să răspundă, virtual, adică moral-anticipativ, nu penal-retroactiv, doar în faţa clientului-beneficiar şi să asculte doar avocăţeşte, adică interpretativ, speculativ, de litera legii, violând-o suveran „în spirit”?


Profesiune liberală, arhitectul pare, astfel, mai apropiat de avocat. Când el, de fapt, peste capul lui, fără voia lui, având în vedere că e clar că n-a vrut acest lucru şi că nu este pregătit să se ridice la înălţimea lui, este mai mult un negociator, un diplomat, un om politic, ba chiar un om de stat. La propriu, un constituţionalist. Şi doar în acest mod specific un artist.


Din fericire, aşa se gândeşte şi la vârful breslei, adică al Ordinului Arhitecţilor din România. L-am auzit recent, la Oradea, pe arhitectul clujean Şerban Ţigănaş, preşedintele ordinului, vorbind exact în acelaşi sens.


Dar să nu ne grăbim să procedăm ca Primăria Capitalei, lansându-ne în prea multe subiecte deodată pentru a fi siguri că le expediem pe toate!


Pentru o Cetate, adică pentru un colectiv viabil, oricând mobilizabil la propriu, de oameni, cerul etic e caldarâmul, ne-groapa, Anti-Groapa socială. Cu el, la propriu şi în toate sensurile, începe (pe verticala Trecătorului, în jos şi în sus, dedesubt şi deasupra) Cetatea. Numai când îţi sunt asigurate picioarele, când nu trebuie să trăieşti clipă de clipă cu grija pasului următor - pe unde (să) calci - îţi poţi permite luxul urban, citadin, civic de a privi în sus, departe, alături (acesta-i traseul) - cerul întotdeauna din zare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul