Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Reabilitarea Emmei Bovary

        Gelu Negrea

Defazare sufletească este unul dintre cele zece eseuri care alcătuiesc sumarul celui mai recent volum al lui Sorin Lavric apărut la Editura Humanitas şi intitulat chiar aşa: 10 eseuri. Nu este, poate, nici cel mai profund, nici cel mai subtil dintre ele; este doar cel care m-a incitat instantaneu, provocându-mă la câteva lapidare reflecţii.


 Pe scurt, teza lui Sorin Lavric este următoarea: relaţiile dintre oameni, în general, şi dintre bărbaţi şi femei, cu deosebire, se constituie într-o alternanţă perpetuă de sincronizări şi desincronizări umorale, de situări temporare pe aceeaşi lungime de undă afectivă şi de fatale defazări generate, de cele mai multe ori, de nepotriviri banale survenite „în ierarhia zilnică a dorinţelor lor”. Aflarea „în fază” reprezintă coincidenţa lăuntrică a două entităţi ce vibrează la unison, instaurând între ele o armonioasă comuniune sufletească. Ea este limitată în timp, pândită fiind în permanenţă de primejdia apariţiei unui declic – cronologic, spaţial sau diferenţial – care conduce către inevitabila defazare, „stadiul obligatoriu al oricărei legături omeneşti”. Dar nu numai obligatoriu, ci şi definitoriu pentru fiinţa umană – autorul  este, în această privinţă, categoric: „Sunt om pentru că sunt defazat. Când nu voi mai fi defazat, voi fi altceva – pulbere, strigoi sau amintire –, dar în nici un caz om”.


Uzura ce erodează ca un malaxor trivial şi melancolic orice relaţie, ca şi ceea ce numim, îndeobşte, dezacord de ordin intelectual au, matematic, ca sursă aceeaşi omni­prezentă defazare – deznodământul inconturnabil al vieţii în doi. Nu intru în detaliile unei argumentaţii incitante şi seducătoare, aşa cum întâlnim, de regulă, în eseurile lui Sorin Lavric. Ceea ce mă interesează acum sunt consecinţele ce pot decurge din acceptarea ca adevăr a punctului său de vedere.


Dacă viaţa afectivă a individului eşuează inevitabil în defa­zare, rezultă că durabilitatea oricărui sentiment reprezintă o naivă iluzie, iar statornicia – în dragoste, în prietenie, în căsnicie – o anomalie psihică, o aberaţie în raport cu tendinţele naturale ale firii  ca „totalitate de existenţă”, cum o defineşte Constantin Noica. Pe cale de consecinţă, dragostea eternă, iubirea de-o viaţă, sentimentul conservat intact până când moartea va să ne despartă, se revelă drept artefacte eminamente poetice, cu valabilitate exclusivă în plan simbolic, fără corespondent efectiv în realitatea existenţială curentă, însă.


În atare condiţii, de finitudine a combustiei interioare, ce-i mai poate ţine împreună pe doi oameni din momentul când ei realizează că, în jocul dragostei şi al întâmplării, intervine neîndurător scurt-circuitul defazării obligatorii, când ei nu mai intră chip natural în rezonanţă, iar sufletele lor nu mai emit pe aceeaşi frecvenţă semnalele coexistenţei armonice? Obişnuinţa? Inerţia? Interesul? Morala? Toate la un loc sau din fiecare câte ceva? Nu contează. Important este faptul că, pentru a se omologa ca fiinţe autentice, ei trebuie să rupă bariera convenţiilor şi să încerce refacerea armoniei care conferă sens figuraţiei lor în lume. Cu orice preţ, inclusiv cu preţul sfidării regulilor de convieţuire socială sau al ignorării cutumelor eticii familiale.


În context, mi se pare că Emma Bovary este percepută deformat sub specia aspiraţiei adulterine spre o altă condiţie existenţială. De fapt, ea are curajul disperat de a conştientiza repetatele defazări în care intră, pe rând, relaţia sa cu Charles Bovary, cu farmacistul Homais, cu Rodolphe Boulanger... Propensiunea către o altă legătură nu reprezintă banalul impuls de depăşire a unui impas mai mult sau mai puţin pasager, a unei situaţii devenite nesatisfăcătoare şi, ipso facto, dificil de suportat, ci efectul asumării conştiinţei epuizării resurselor de feedback afectiv ale unui cuplu intrat în defazare cronică. „Bovarismul” aspiraţiei sale erotice este o aparenţă; în fond, Emma visează şi vizează resuscitarea sincroniei umorale declanşate de apropierea unui alt partener posibil. Între starea de vegetare searbădă, alienată şi convenţională într-o căsnicie sleită de vibraţie afectivă reciprocă, dar morală în ordine formală, şi imoralitatea fecundă a unui alt început, proaspăt şi regenerator sentimental, ea alege fără ezitări a doua cale. Răscumpără cu viaţa cutezanţa de a nu accepta o moarte psihică lentă. Fiecare nouă legătură amoroasă este o repetabilă a doua şansă pe care Emma Bovary înţelege să şi-o acorde în numele trandafirului credinţei şi nevoii sale de împlinire prin iubire.


Este aceeaşi nevoie de sincronizare lăuntrică, de intrare „în fază” care o expediază pe Anna Karenina în braţele lui Vronski, pe Zoe Trahanache în dormitorul lui Tipătescu, pe Medeea în cortul lui Iason, chiar dacă drumul într-acolo al reginei sublimate în sclavă a iubirii  trece peste cadavrele propriilor copii...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul