Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Brandul de teatru

        Ana-Maria Nistor

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, Teatrul a copiat după Turism. S-a branduit, care va să zică, şi acum ministerialii şi primarii pot dormi liniştiţi. Printr-un monument de maxim prost gust, jignitoare conotaţie culturală, dar de o mulţime de parale, Teatrul intră, vrând-nevrând, în circuitul turistic al Capitalei. Traseul unui străin, aflat în vizită la Bucureşti şi dorind să vadă artă contemporană reprezentativă, ar fi cam aşa: „nasturele” din Dorobanţi, cel înfipt în mijlocul intersecţiei, apoi „ţeapa” lui Ghilduş, „cartoful” lui Băsescu, „crucea cu cravată” - iertare, domnule Corneliu Coposu -  şi, în sfârşit, „Căruţa cu paiaţe” din faţă de la TNB. Pentru aceasta din urmă nu e nevoie de o poreclă, şi-a dat-o singură, fără intenţie autoironică. Turistul poate pleca apoi liniştit acasă, nu înainte de a face multe fotografii, sugerez chiar în faţa complexului de sculpturi cu temă culturală. Asta ca să fim siguri că nu va uita experienţa sa pe frumoasele noastre plaiuri, unde ne căznim să vedem monstruos, aşa cum făcea marele nostru dramaturg. De simţit, oricum simţim enorm; în cazul dlui Ioan Bolborea, preţ de 16 paiaţe turnate în bronz plus statuia lui I.L. Caragiale însuşi, dar mai într-o parte. Întreg ansamblul se cheamă Caragialiana - Căruţa cu paiaţe -, nume care trimite la două referinţe culturale, a căror legătură sălăşluieşte bine închisă doar în mintea sculptorului. N-am niciun dubiu că străinii se vor grăbi să-l noteze, că de ţinut minte nu e cazul, să-l traducă în limba lor şi să-l adapteze. Aici va fi amuzant: ori „paiaţele” sunt reprezentative pentru teatrul românesc, nu personajele, ori actorii care au inspirat lucrarea sunt nişte paiaţe? Din această dilemă cu greu se va putea ieşi. Dar mai am câteva „de ce”-uri: de ce aceste personaje, şi nu altele, de ce acei actori, şi nu alţii, şi de ce unele chipuri sunt semnate anonim, fără a fi inspirate de vreun comediant?


Întâi să le numărăm, coane Fănică: Veta, Ziţa, Farfuridi şi Brânzovenescu (după modelul Dem Rădulescu şi Mircea Diaconu), Cetăţeanul Turmentat (inspirat de Birlic), Goe, Zoe, Mam’Mare (cu faţa dnei Bulandra), Chiriac, Rică Venturiano (Radu Beligan), Mamiţa, Trahanache (Alexandru Giugaru), Caţavencu, Pristanda (Ion Chelaru). Deasupra tronează doi domni Goe pe post de îngeraşi. De ce doi n-aş putea să vă spun. E metafora sculptorului. De ce nu şi Ionel? Măcar e o zgâtie simpatică. Nu mai pun la socoteală că, dacă autorul ar fi recitit D’ale carnavalului sau Conu Leonida... (Năpasta e la lecturi opţionale, ca orice dramă), ar fi descoperit şi alte tipologii interesante. Sau o fi o chestiune de opţiune estetică? Mai degrabă asta, altfel de ce ar conduce căruţa Zoe Trahanache? Mă gândesc că e vreo trimitere istorică despre cine face şi desface lucrurile în ţara asta de gogomani. Dar cu teatrul ce-aţi avut? Preferam, parcă, vechea statuie din faţa TNB: capul lui I.L. Caragiale pe corpul lui V.I. Lenin - un colaj postmodern făcut pe tăcute şi în urma unei înţelegeri rapide între fostul director, Dinu Săraru, şi ministrul de atunci, Răzvan Theodorescu. Măcar aceea avea umor; involuntar, dar caragialian până la Ionescu. Acum nu e decât o adunătură de bronzuri bloncoase, care nu ne reprezintă, afară poate de politicienii care perpetuează imaginea hâdă ale unor personaje transformate în paiaţe. Iar bietul Caragiale, trântit ca şi cum s-ar surpa pământul sub greutatea sa, stă şi „veghează” nu ştiu ce. Sculpturi obosite, schimonosite, urâte pur şi simplu, nu pentru că nu dau seamă „realismului”, precum personaje ca Mica sirenă sau Manneken Pis. Urâte, pentru că nu mărturisesc nimic şi n-au în spate vreo idee coerentă sau vreun stil artistic unitar. Îmi permit să afirm asta, chiar dacă nu sunt critic de artă plastică; dar nu mă simt nici printre Mitici. La nevoie, pot invoca teoria lui Via­nu despre gustul estetic, văzut ca simţul cel mai puţin raţional. Aici cred că mă întâlnesc cu dl Bolborea, numai că iraţionalurile noastre sunt diferite. Totodată, nu cred că teatrul, cu ale sale bune şi rele, e o reprezentaţie de paiaţe sculptate în băşcălie. Dar parcă ţara asta se regăseşte în frunza dnei Elena Udrea?


Monumentul a fost dezvelit pe 19 de­cembrie - o data fără o însemnătate anume. Afară doar de cazul în care s-a dorit ca prin acest gest să intre în calendarul cultural. N-a ieşit. Afară nu-i nicio revoluţie, Bobocule, chiar dacă matale le ziceai atât de bine.
Caragialiana - Căruţa cu paiaţe de Ioan Bolborea, o sculptură de 25 de tone, 8 metri înălţime, care se întinde pe o suprafaţă de 300 de metri pătraţi, a costat 1,5 milioane de euro şi construcţia sa a durat 8 ani.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul