Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prelung apus cu geana pe etrusc!

        Horia Gārbea

Dumitru Bădiţa, Invitat la Săvārşin,
Casa de pariuri literare, poezie


Gorjean din Polovragi, Dumitru Bădiţa nu e tocmai un tīnăr poet, avīnd aproape 40 de ani. Totuşi, prin anul debutului editorial (2005), ca şi prin discurs, el este un douămiist tipic. Invitat la Săvārşin este a treia carte a sa. Una foarte amuzantă, plină de ironii şi cu accente urmuziene, ba chiar kafkiene pe alocuri. Pentru un cititor neiniţiat īn ale lumii literare, volumul este greu inteligibil. Povestea este imaginară, īntrucīt Dumitru Bădiţa nu a participat la „tabăra de creaţie” de la Săvārşin, personajele sīnt reale, dar par imaginare şi ele unui necunoscător, ba chiar şi unui cunoscător mai vag, pentru că nume precum Şerban Axinte, Cristina Ispas, Monica Stănilă nu sīnt īncă fami­liare multora. Ba nici pentru altele mai notorii ca Radu Vancu, Un Cristian, Miruna Vlada, Bogdan Creţu n-aş băga mīna īn foc. Oricum, faptele acestora şi ale altor personaje nenumite sīnt invenţa lui Dumitru Bădiţa şi au foarte mult haz ce este amplificat dacă ştii despre cine e vorba. Din acest punct de vedere, volumul este destinat unei circulaţii restrīnse īn zona „ştiutorilor” care se pot amuza īn voie. Dar care volum de poezie nu e, pīnă la urmă, destinat doar ştiutorilor? Un cititor „obişnuit” poate gusta mai greu scena imaginată de Bădiţa: cum că se duce la un cabinet stomatologic rural şi īşi declină identitatea, adăugīnd că va primi un premiu literar de la Nicolae Manolescu. La care dentista sare-n sus bucuroasă: „Vine Niki la Săvārşin?”. La fel de hazliu este momentul ipotetic īn care nişte copii de ţigani se uită printre zăbrelele gardului savurīnd vederea „vedetelor” īn incintă: „uite-l pe domnul Leac! şi pe pe domnul Khasis! şi pe dra Ninu cu domnul un cris­tian”. Nu altfel ar reacţiona adolescentele din Buftea zărindu-l īn curtea lui Adrian Sārbu pe Nicolas Cage. Finalul e apocaliptic, poetul-personaj-narator ia alt tren decīt trebuie, e pe punctul să fie amendat, e salvat de un cetăţean īn care īşi recunoaşte vag tatăl decedat şi īşi dă seama, dată fiind īnvierea morţilor, că Apocalipsa e aproape, ca īn Cimitirul Buna-Vestire. Cartea ciudată şi originală a lui Dumitru Bădiţa e una cel puţin drăguţă.


George Anca, Partea nimănui (poeme inedite),
Editura Bibliotheca, poezie
 
Poeme decis delirante ale unui om perfect normal īn rest, adică atunci cīnd nu scrie poezie sau, mă rog, ceea ce crede el că este poezia. Doctor īn filologie şi umblat prin toată lumea ca mare specialist īn cultura indiană, George Anca nu poate invoca scuza iresponsabilităţii. Dar textele sună cam aşa, amintind de Apunake, fără hazul lui Cugler: „prelung apus cu geana pe etrusc/ marmora de trei sute de ani/ cu suma vieţii de o mai ofusc/ morminte separaţilor dantani/ pacificări sub săbii brusc/ deşertul ordin muţii căpitani” (??). De menţionat că George Anca e autorul a 33 de volume de poezie, 24 de proză, 14 de eseuri şi doar 8 de teatru! Īn 1982, an de cumplită cenzură, el a publicat cinci volume de poezie şi două de proză. Alte versuri sīnt mai anapoda decīt cele citate mai sus: „moartea tatălui/ sub galbene crizanteme/ dozez patrafire/ cu umorul nevestei”. Ideea că se pot, oricīt de figurat vorbind, „doza patrafire” e genială. Asemenea perle abundă: „Sergiu predă sanscrită īn Morse”, „asupra a traduce Ramayana/ femeilor īn cunoştinţă/ frumuseţea maimuţei/ īn persoana oglindă”. Un poem se intitulează circumambularea, altul naosului cumul şi īncepe: „naosului cumul/ toarcem smirnei fumul”. Īn fine, poemul icos īncepe la fel de tare: „icos imprimanta/ răutăţii handy/ a nu se cunoaşte/ cum ai scrie salcia”. Poe­tul se īndreapt㠄spre cianura remizei” şi cīnt㠄vorbirea franţuzenţa” care rimează īn text cu Florenţa şi adiacenţa. Faptul că o editură, īn principiu serioasă, ca Bibliotheca (au publicat acolo Alexandru George şi Mircea Horia Simionescu) ac­ceptă asemenea elucubraţii este un semn grav de anomalie. Mai grav īncă este că, pe baza unor texte precum cele de mai sus, George Anca a putut fi admis īn Uniunea Scriitorilor şi că, odată primit, nu mai poate fi, aparent, dat afară.


Liviu Ioan Stoiciu, Pe prag (Vale-deal),
Editura Cartea Romānească, poezie


Sīnt peste 28 de ani de cīnd l-am auzit şi văzut prima dată pe Liviu Ioan Stoiciu, la Cenaclul „Amfiteatru” de la Clubul Universităţii, īntr-o sală alăturată celei unde aveau să se ţină cenaclurile „Universitas” şi „Junimea” după ce revistele studenţeşti se vor fi mutat līngă Podul Cotroceni. Ştiam cine este, citisem La Fanion cum citeam tot ce apărea nou īn acei ani 1980-1982. Era deci anul apariţiei volumului Aer cu diamante şi al debutului meu īn „Amfiteatru”. Am citit şi eu ceva īn acea seară, Liviu venise doar pentru o zi de la Focşani. Ulterior, am scris o cronică elogioasă la Inima de raze, cartea care a produs scandal şi sancţionarea editorilor de la Albatros. L-am auzit din nou recitīnd cu voce neschimbată acum cīteva zile. Nu s-a schimbat nici el prea mult. Dar poezia lui? Parcă īn Pe prag poezia lui Liviu Ioan Stoiciu s-a cristalizat, s-a mineralizat aş zice, nu mai are acel ames­tec amintind de o īncīlceală vegetală, de junglă misterioasă. Poemele au acum mai mult epic explicit şi chiar o „īncheiere”, dacă nu o morală, tind către fabulă, către parabolă. Vale-Deal nu e un loc, e un personaj, o deghizare a poetului, recunoscut de altfel pentru modul său aparte de a fi cīnd sus, bun şi generos, cīnd jos, furios şi nemulţumit de toate. Dar, dincolo de aceste fluctuaţii, poezia lui a rămas una a disperării de a fi: e un chin se numeşte un text: „cine-şi mai aminteşte de ce sunt eu pe aici?”, īntreabă retoric poetul. Viaţa „e un chin inutil”. „Parcă nici mie nu-mi mai folosesc la nimic.” Personajul liric īşi apare singur īn vis īntr-un halucinant poem despre iluzia de a poseda un cal şi spaimele legate de această posesiune şi dorită, şi nedorită, text intitulat A băut mercur īncălzit. Sinuciderea cu „mercur īncălzit” eşuează, īn alt poem se beau dou㠄pahare de neīmpliniri” pe care poetul are grijă să le ciocnească īnainte de a bea. Şi īn aceste poeme, īn care, cum ziceam, contorsionarea şi pulverizarea frazelor capătă un contur explicit şi forme cristaline, poezia lui Liviu Ioan Stoiciu rămīne una a disperării de a fi, a īntrebării fără răspuns asupra rostului existenţei, a īncercării de a comunica incomunicabilul. O simplă plimbare īntr-un parc este o emblemă a nenorocului şi a urītului care īl invadează pe cel ce pierde (acum ca mereu) pīnă şi la loz īn plic, cumpărat şi acela de la o vīnzătoare urītă şi murdară. Eşecul repetat la roata norocului vieţii şi īncăpăţīnarea de a juca mai departe: iată metafora centrală a cărţii şi chiar a operei lui LIS. Nimic nu-i iese, pīnă şi sinucide­rile sīnt ratate grotesc. „Gustul cenuşii īnsă a rămas neschimbat” constată poetul şi el se grăbeşte să o guste mereu. Autorul nu vrea să farmece, nici să īnduioşeze. Ceea ce impresionează şi dă valoarea acestei poezii este lupta cu destinul, cu „monstrul” şi izbirea „cu cuţitu-n piatr㔠că īmpărţirea norocului s-a făcut īn absenţa celui plecat pe drumuri grele şi īntortocheate. Īntr-un poem parabolic, un oier, Vasile, vrea să fugă īn lume cu o călugăriţă. Nu iau cu ei decīt o icoană care īns㠄nu vrea să mearg㔠unde vor ei şi devine incomensurabil de grea.


Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu e un cīntec de revoltă  despre un război de o sută de ani īn care ambele părţi pierd fiecare bătălie. Este mărturia zguduitoare a neacceptării (cu toate declaraţiile contrare) că un om poate fi refuzat īn chip absolut de destin.



Lucia Negoiţă, Dincolo de Barbaria,
Editura Brumar, poezie


Volumul, compus din două cicluri, este un jurnal liric care cuprinde texte dintre cele mai apăsat prozaice („mi-am plătit dările asigurările taxele/ am fost la moşi la circ/ cămaşa pe care zilnic o īmbrac/ poartă su­doarea istoriei mici”), dar şi altele, pur lirice, reflexive, dar care au totuşi legătură cu existenţa de fiecare zi a poetei. Locuri din Bucu­reşti şi din Paris, de la Veneţia şi Londra sīnt evocate īntr-o ordine oarecare, după cum re­vin īn memoria autoarei.


Un text evocă şi angajarea poetei la TVR, loc care o defineşte („Ajung slujbaş la TVR”). Tonul este, īn general, ironic şi auto­ironic, īn afara momentelor de reverie mistică şi visare, care nu lipsesc, dar nici nu-s prea dese. Condeiul este unul profesionist şi putem urmări cu simpatie fragmente dintr-o existenţă contemporană.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul