Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Marin Constantin şi comuniunea spirituală

        Costin Tuchilă

Marin Constantin şi Corul Naţional de Cameră „Madrigal” reprezintă, fără nicio exagerare, numele unui veritabil miracol muzical. Puţine formaţii corale au reuşit, în perioada contemporană, asemenea performanţe artistice, care vizează un ideal stilistic devenit realitate, la nivelul interpretativ cel mai înalt: cântul cu tehnică non vibrato, specific, în primul rând, re­pertoriului madrigalesc, dar cu rezultate sigure şi în alte zone repertoriale. Muzician extraordinar, dublat de o personalitate culturală cu mare putere de cuprindere, Marin Constantin (27 fe­bruarie 1925, Urleta - 1 ianuarie 2011, Bucureşti) a pus, de fapt, în prac­tică un ideal şi a avut consecvenţa de a rafina, strict tehnic vorbind, elementele componente ale artei interpretative corale, atingând perfecţiunea.


Fără îndoială, Marin Constantin a pregătit minuţios apariţia ansamblului coral cu care s-a identificat, „Madrigal”, având de la bun început o concepţie clară, din punct de vedere stilistic, asupra orizontului interpretativ pe care l-a impus. Dirijase coruri de amatori încă din perioada studiilor universitare. În 1949 absolvea Conservatorul din Bucureşti, unde îi avusese ca profesori pe Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Mihail Jora (armonie), Vasile Popovici (istoria muzicii), Florin Eftimescu (pian), Ştefan Popescu (cor), Teodora Stroescu (canto). În paralel, urmase cursurile Facultăţii de Pedagogie, Psihologie şi Filosofie din Bucureşti, la care predau nume ilustre: Mircea Florian, Dimitrie Gusti, Mihail Ralea, Tudor Vianu, George G. Antonescu. Formaţia filozofică şi pedagogică, dar şi un simţ special al comunicării, cu care era dotat, au contat mult în activitatea muzicianului, în raportul dintre dirijor şi ansamblu, care, pentru a fi într-adevăr eficient în actul interpretativ, implică o componentă ce depăşeşte relaţia strict muzicală, fiind un tip special de comuniune spirituală. Era unul dintre secretele lui Marin Constantin, una dintre cheile mecanismului atât de fin pe care l-a creat în arta interpretării.


Spre sfârşitul deceniului al şaselea, în 1958, Marin Constantin a fondat şi a condus Capela Corală „Gheor­ghe Cucu”. În 1960 devenea asistent la Conservatorul din Bucureşti, ur­mând treptele carierei universitare - profesor începând din 1970 până în 1993, apoi profesor consultant. Anul 1963 înseamnă actul de naştere al Corului „Madrigal” - mai exact, 11 aprilie, data fondării, şi 7 iulie, data primului concert. În 1968, Corul „Madrigal” a dobândit statutul de formaţie profesionistă a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. În cei aproape 50 de ani de activitate, numărul concertelor din România şi din străinătate depăşeşte 4.000. În 1992, la Paris, Corul „Madrigal” a fost declarat „bun al patrimoniului universal UNESCO”.


După LP-urile apărute la Casa „Electrecord” (Madrigale, Palestrina, Miniaturi preclasice, Disc jubiliar pentru a 10-a aniversare a Corului „Madrigal”, seria de Muzică contemporană românească, Colinde româneşti etc.), au urmat peste 40 de CD-uri editate de casele „Elec­trecord”, „Intercont”, „Déesse”, De­cca, Phillips ş.a, cu muzică renascentistă, muzică românească tradiţională, dar şi cu lucrări de compozitori contemporani, ca Missa Păcii de Gheorghe Zamfir sau Misa Criolla de Ariel Ramirez. O apariţie discografică remarcabilă da­torată lui Marin Constantin este albumul Arta construcţiei şi interpretării corale (10 discuri, comandă Columbia, SUA), care, pe lângă valoarea sa pedagogic-muzicală exemplară, reprezintă o sinteză a vastului repertoriu abordat de dirijorul Marin Constantin la pupitrul Corului „Madrigal” şi a atenţiei deosebite pe care a acordat-o, constant, creaţiei româneşti de gen.


Marin Constantin şi-a exprimat elocvent, cu mai multe ocazii, principiile referitoare la arta interpretării. La solicitarea lui Iosif Sava de a defini actul interpretativ, răspundea: „Cum s-ar putea traduce în cuvinte complexitatea acestui miracol, ce transformă un text, un manuscris într-un fapt artistic, încărcat de semnificaţii, de sensuri, un act de splendoare şi momente de inefabil ce te duc uneori spre extaz? O partitură este aceeaşi pentru toţi. S-ar putea crede (şi sunt unii care susţin această teorie) că executarea strictă a ei, în condiţiile unei desăvârşite prezentări tehnice, constituie adevărata interpretare; dar de aici până la marea artă, ştim, este o diferenţă ameţitoare. [...] Niciodată prezentarea unei lucrări nu-i va putea epuiza conţinutul potenţial; detaşarea faţă de aceasta va releva, în majoritatea cazurilor, sensuri noi. […] Practica demonstrează că interpreţii găsesc întotdeauna marile sensuri ale unui opus. Istoriceşte este dovedit că, în majoritatea cazurilor, compozitorii care îşi susţin public propriile lor lucrări sunt, dintr-un anumit punct de vedere, handicapaţi faţă de interpreţii autentici... Probabil, cred eu, parte din vitalitatea lor artistică a fost deja consumată prin însuşi actul creator. [...] Muzica nu există, deci, prin ea însăşi. Spre deosebire de celelalte arte, muzica poate să fiinţeze numai atunci când între compozitor şi public, între creator şi beneficiar se impune mediatorul - adică interpretul. Pictorul îşi expune, finit, tabloul, sculptorul îşi îndeplineşte misiunea în momentul terminării statuii sale... Pe când... orice lucrare muzicală începe să trăiască abia prin intermediul interpretului. Tocmai de aceea, actul interpretativ nu poate fi rezumat la o «citire» stricto sensu a paginii cu portative, ci trebuie să însemne o recreare a sa cu mijloace proprii acestei arte. Nu poate fi vorba de o modificare a partiturii sau a intenţiilor compozitorului; orice versiune interpretativă este virtualmente conţinută în manuscrisul opusului. Interpretarea trebuie deci să depisteze şi să identifice intenţiile autorului, prin procedee tehnice de investigaţie specifică... Şi, mai departe, este vorba de amplasarea tuturor acestor mijloace în cadrul stilistic, de antrenarea totală a dirijorului, a interpretului în general, a forţelor talentului, a puterii de analiză, sinteză, abstractizare, generalizare...” (Marin Constantin în dialog cu Iosif Sava, Constelaţia Madrigal, Bucureşti, Editura Muzicală, 1988).


În volumul citat, Marin Constantin explică şi fenomenul tehnic al vocii non vibrato, specific Corului „Madrigal”, paradoxul care constă în faptul că, fiind alcătuit din voci de calitate „cu neutralitate timbrală” a devenit o formaţie cu timbru original, inconfundabil. Mai întâi, criteriile de selecţie, pe cât posibil, a vocilor naturale non vibrato, alegerea făcându-se însă şi în funcţie de muzicalitatea, pregătirea generală şi de specialitate, sensibilitatea şi temperamentul interpreţilor. „Culoarea, nu numai timbrală, ci şi «spirituală» a formaţiei” se explică prin „frumuseţea intrinsecă a vocilor, asigurată prin exigenţa selecţionării, lirismul propriu majorităţii glasurilor feminine, transparenţa sonorităţii, menţinută în diferitele nuanţe, cromatica pastelată, «angelică».”


„Sensibilitatea mea - mărturisea Marin Constantin - a dus la o hiper­sensibilitate a formaţiei, care acţionează acum fără greş în această direcţie. Luminozitatea sonoră a «Madrigalului», altă trăsătură coloristică specifică, izvorăşte într-o bună măsură tocmai dintr-o comuniune spirituală ce mă leagă de formaţie, exprimând în interpretare poziţia mea faţă de viaţă.”

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul