Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Critica teatrală, ieri și azi

        Ion Cocora

Rareori critica teatrală se întâmplă să devină  un obiect de reflecţie. Deşi se practică în draci şi se pare că e la îndemâna oricui. Asta, chiar dacă interesul faţă de cronica de teatru e în cădere liberă. În special în cazul în care îi am în vedere pe cei care o citesc. Şi nu mă gândesc neapărat la cititorii obişnuiţi, la cei care se grăbesc să vadă un spectacol de teatru după ce au citit un comentariu elogios despre el, ci chiar la aceia cărora le este destinată, adică la beneficiari, sau la aceia care o scriu. Actorii citesc, de obicei, în cea mai mare majoritate a lor, pasajele în care sunt lăudaţi ori criticaţi. Pe regizori îi atrag cronicile care le descifrează universul ideatic al spectacolului, care dovedesc spirit analitic, preocupate să definească un stil. Iar criticii rareori mai găsesc răgaz să se citească între ei. În ce mă priveşte, cred că demersul critic evoluează o dată cu arta spectacolului, că se condiţionează reciproc. Îmi amintesc că primul comentariu critic despre un spectacol de teatru, dacă pot să-i spun aşa, l-am scris în studenţie într-un mod cu totul accidental şi fără să mă gândesc că peste câţiva ani voi deveni un împătimit al unei „îndeletniciri” la care nu visasem vreodată şi cu care nu aveam nicio tangenţă în afară de faptul că de copil îmi plăcea să merg la teatru. Într-o iarnă, aflând că plec în vacanţă la Reşiţa, un redactor de la revista Tribuna, unde publicam din când în când poezii, mi-a propus să scriu ceva despre spectacolele teatrului din urbea bănăţeană. Nu l-am refuzat, deşi în clipa aceea, sincer vorbind, habar nu aveam cum voi reuşi să mă ţin de promisiune. Am citit în grabă câteva cronici de prin reviste şi, având şi norocul ca pe durata vacanţei să se joace cam toate spectacolele produse în acea stagiune, m-am pus pe treabă şi am scris. Articolul cu pricina a fost publicat, dar întâmplarea respectivă, repetată şi în vacanţa următoare, am considerat-o un accident şi atât. Dar de ce mi-a fost dat nu am scăpat. În 1970, am intrat în redacţia aceleiaşi reviste, unde mai toţi redactorii erau poeţi şi prozatori, iar D.R. Popescu, proaspăt „uns” redactor-şef, considera că o revistă nu se face numai cu prozatori şi poeţi, ci e nevoie şi de publicişti, de oameni care să se implice şi în alte domenii, să semneze diverse  rubrici. Aşa am devenit titularul rubricii de teatru pe care am susţinut-o săptămână de săptămână aproape trei decenii. M-am refugiat pe loc în bibliotecă şi am citit cam tot ce au scris marii scriitori dintre războaie despre teatru. A fost de ajuns ca să înţeleg că lucrurile se schimbaseră radical. Critica de teatru s-a specializat o dată cu creşterea imensă a aportului regizorului în realizarea spectacolului. Ea nu se mai mulţumeşte să fie o consemnare, fie şi critică, a spectacolului, interesată cu precădere de text şi actori, ci îl priveşte ca pe o operă autonomă, criticul devine un „lector” al spectacolului, un interpret al lui, îi relevă nu doar valoarea, ci şi temele şi sensurile pe care le conferă textului dramatic. Am optat încă de la început, aşadar, pentru o critică de interpretare. O critică de complicitate cu regizorii tineri şi totodată de susţinere a lor. Aceştia, receptivi la exemplul maeştrilor (Ciulei, Pintilie, Vlad Mugur, Esrig etc.), se situau în prim-plan în măsura în care reuşeau să evite compromisul, depunând eforturi să învingă, atât cât le stătea în putinţă, vigilenţa cenzurii. La fel procedau şi criticii. Aşa se face că m-am împrietenit repede cu Biţă Banu, că Valentin Silvestru îmi trimitea frecvent telegrame să mă felicite pentru cutare sau cutare cro­nică, că pe Dinu Kivu, Victor Parhon îi citeam constant. Şi anii treceau cu bucurii şi mâhniri, cu destule mizerii cotidiene. Dar, în ciuda acestora, criticul de teatru, dacă se respecta, se bucura de autoritate şi chiar de faimă.


Drept urmare, revista Tribuna, care apărea în peste zece mii de exemplare şi era citită în toată ţara, s-a impus ca un punct de atracţie pentru regizorii tineri, dintre care cei mai mulţi îşi făceau ucenicia în teatre din provincie. Îmi scriau scrisori, răspundeau la anchete, scriau articole, alteori veneau în vizită la redacţie. Nu vreau să par lipsit de modestie, dar, prin cronicile pe care le scriam, prin orientarea lor, constant partizană faţă de ei şi de tendinţele novatoare, deşi nu toate spectacolele erau neapărat evenimente, prin premiile anuale pe care le-am iniţiat pentru creatorii tineri (regizori, actori, scenografi, critici) etc., la Cluj au început să se întâmple miracole. La un moment dat, a fost numit director al Teatrului Naţional criticul literar Ion Vlad, profesorul meu de teoria literaturii şi estetică de la fa­cultate. În urma unor discuţii îndelungi, în care am demonstrat că sunt un susţinător fanatic al regizorilor tineri, noul director nu a ezitat să angajeze trei nume de top: Aureliu Manea, Alexa Visarion şi Dan Micu. Decizia a făcut vâlvă în ţară şi rezultatele nu au întârziat. Păcat că nu a fost una de durată. Căci, nemai­putând să suporte presiunile oficialităţilor, nefiind dispus renunţe la ideile sale, Ion Vlad a demisionat. Am insistat asupra acestei întâmplări întrucât o socot relevantă pentru contribuţia pe care poate să şi-o aducă un critic în crearea unui climat de efervescenţă chiar în interiorul unui teatru.


Desigur, astăzi vremurile sunt altele. E firesc de aceea ca şi actul critic să cunoască anumite metamorfoze. Cel puţin de structură, dacă nu de fond. Limbajul criticului a devenit unul elevat, subtil, dezinvolt, permiţându-şi libertăţi greu de imaginat altădată. În această privinţă, evoluţia e evidentă. Cu mici excepţii, se scrie, de regulă, o critică mai mult de tip publicistic decât una de interpretare. Deseori, ceea ce contează e modul de realizare al unui spectacol, şi nu temele lui. Eu cred, cu riscul de a fi considerat un critic de modă veche, că lucrurile nu pot fi separate. Îmi plac „năzdrăvăniile” sau, dacă vreţi, experimentele, oricât de trăsnite ar fi, dar imediat mă întreb unde duc, spre ce au ochit? Iată de ce, pentru mine, Radu Afrim rămâne singurul regizor tânăr care s-a desprins detaşat de „stol”. Am fost receptiv şi la experimentele lui cele mai şocante, cum a fost spectacolul cu Trei surori. Asta, fiindcă în tot ceea ce a pus în scenă, indiferent de formulă, am văzut nu numai teribilism şi frondă, dar şi prezenţa unor teme şi obsesii reluate şi amplificate până la exacerbare, a unor nelinişti ce vin dintr-o nevoie interioară de a spune ceva şi, implicit, de a se spune pe sine. Un alt caz demn de reţi­nut, dar peste care s-a trecut superficial, este acela al Adei Lupu, excelenta directoare a Teatrului Naţional din Timişoara care a reuşit să „lanseze” trei spaţii de joc noi. Spectacolul ei cu Trei surori, peste care s-a trecut cu destulă uşurinţă, nu a fost numai o montare alt fel, originală, inventivă, ci şi un mod foarte personal de a citi piesa lui Cehov şi de a-i configura personajele.


O critică, dacă se doreşte eficientă, nu se scrie pentru a arăta cât de deştepţi suntem sau cât de „răi” putem fi, ci presupune responsabilitate şi chiar îndoială. Criticul nu e obligat de nimeni să descopere „bijuterii” acolo unde nu sunt, chiar dacă gusturile e normal să difere, sau să se extazieze în faţa unor soluţii comune, practicate încă din prima jumătate a secolului trecut (fireşte, cu mijloace tehnice mult rudimentare), cum ar fi, de pildă, prezenţa imaginilor filmate. Acestea în multe spectacole excesiv de lăudate rămân exterioare, complementare, se rosteşte câte o „halcă” de text şi apoi se vine cu o imagine, total pleonastică, fără nici un efort de a fi convertită în semn teatral. Neliniştitor e, de asemenea, şi faptul că în creaţia a foarte mulţi regizori tineri nu se înregistrează nici o evoluţie. Criticul nu poate şi nu trebuie să rămână insensibil la un asemenea fenomen. Opiniile lui Peter Brook, din acest punct de vedere, rămân valabile pentru oricine şi oricând. Reputatul regizor recunoaşte în Spaţiul gol că „o artă fără critici ar fi ameninţată în mod permanent de primejdii mult mai mari”. Şi tot el zice că există şi critici „cu rol dizolvat”, care înlesnesc „acţiunea mortală, atunci când nu-şi acceptă responsabilitatea, când îşi mimează propria importanţă”. De meditat!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul