Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Condamnarea lui Socrate

        Geo Vasile

Alasdair Gray (n. 1934, Glasgow), considerat cel mai mare scriitor scoţian în viaţă, ilustrează mitul artistului total şi totodată prolific; este poet, prozator, grafician şi pictor (asemenea marilor săi predecesori William Blake şi Mervin Peake), pamfletar, actor şi dramaturg. A debutat în 1981 cu Lanark: O viaţă în patru cărţi (Polirom, 2008), estimat de critică drept cel mai important roman scoţian din a doua jumătate a veacului XX. Anthony Burgess a întâmpinat această apariţie cu cuvintele: „Era timpul ca literatura scoţiană să ne ofere capodopera sa. Iat-o: ea se numeşte Lanark”. Comentându-şi propriul roman, tradus pretutindeni în lume, Gray a spus: „(..) Timpul lui Lanark e un timp apocaliptic mână-n mână cu speranţa nemărginită a omului faţă de semenul său: a te exprima în haosul de sine fără a te sustrage tragediei şi comediilor sale”.


Romanul Bătrânii îndrăgostiţi - postumele lui John Tunnock (Polirom, 2010, 396 p., tradus fără cusur de Magda Teodorescu), pornind de la pretextul clasic al manuscrisului găsit (Walter Scott, Puşkin, Dostoevski, Călinescu etc.), este un pseudo-jurnal scris de un învăţător pensionar, John Tunnock, agrementat cu fel de fel de ficţiuni istorice fragmentare (aluzii şi analogii directe la contemporaneitate): epoca de aur a lui Pericle şi Socrate, Renaşterea ita­liană a familiei de Medici, Anglia victoriană cu secta „fratelui Prince”. Romanul mai cuprinde şi un fel de memorial al propriilor aventuri erotice îngemănate cu o maliţioasă satiră politică a socialistului Tunnock vs guvernarea laburistă Blair sau Brown, ce sfârşeşte mereu prin a deveni... conservatoare. În acest sens, cel mai bun capitol al cărţii ni se pare a fi Judecata lui Socrate, o micro-dramă ce atestă talentul dialogic al lui Gray.


Cartea se deapănă în forma unui colaj (bricoaj) narativ postmodern, susţinut tot timpul de o scriitură captivantă şi de întregul ambitus al ironiei british. În introducerea semnată Lady Sara Sim-Jaegar - o angramă a lui Alasdair James Gray -, ni se face cunoscut că respectiva doamnă, rezidentă tocmai în California, a fost convocată inopinat în Scoţia în primăvara lui 2007 în scopul de a lua în posesie moş­tenirea lăsată de un văr cvasi necunoscut, răposat de curând în propria casă. Tunnock, adică vărul în cauză, fusese găsit mort, după câte se pare, după ce i se făcuse vânt pe scări în cursul unei „confruntări amoroase”. Universitatea din Glasgow n-a acceptat scrierile defunctului în fondul ei arhivistic - aşa că Lady Sara le încredinţează lui Gray care îi promite oarece modificări, ilustraţii şi note marginale. Zis şi făcut. „Old Men in Love” va fi tipărit la Editura Bloom­s­bury.


Tunnock, o chintesenţă de mizantrop scoţian, crescut de cele două mătuşi ale sale în spiritul unei decente libertăţi derivate dintr-o ideologie socialistă de modă veche, intenţiona să scrie „o viziune panoptică” a Scoţiei, un fel de „biblie” a unei ţări noi şi independente, pe fundalul expunerii cultului său cvasi borgesian pentru babelul livresc din biblioteca moştenită de la bunicul său. Nu lipsesc episoade din viaţa şi educaţia sentimentală şi sexuală ale unui timid incurabil, ale copilului şi adolescentului, ale studentului şi burlacului matur sau vârstnic. După moartea mătuşilor pe care le-a îngrijit cu un rar devotament, a început  redactarea „capodoperei” mult visate, ceea ce nu excludea întâlniri şi discuţii prin baruri şi cafenele sau găzduirea (all inclusive) a unor Lolite de pripas, unele de-a dreptul suspecte, alcoolice, implicate în afaceri cu droguri, în somptuoasa lui casă pentru perioade mai lungi sau mai scurte.


Cum am mai spus, romanul debutează cu o evocare a unor personaje celebre acum 2.500 de ani tip Pericle, guvernatorul Atenei, frumosul Alcibiade, militarul cu ambiţii imperiale, filozofii Anaxagoras şi Socrate: aducerea lor în scenă se datorează unor simpli cetăţeni, soldaţi, vox populi, cum se spune, de unde şi procedeul lui Gray de a desacraliza, de a re­dimensiona şi umaniza figuri istorice îmbâcsite de poncifuri şi clişee, de a declasa legende, de a învedera culisele şi resorturile vieţii şi faptelor acestor vipuri ale istoriei planetare. Nici măcar Socrate, alias ma­gistrul de semănat îndoiala în rândul tinerilor, nu scapă de acest tip de detronizare, prezentat fiind într-o scenă casnică. Se trece apoi la veacul XV, numit de italieni quattrocento, protagonist fiind pictorul florentin Filippo Lippi, călugăr carmelitan, revizitat prin cărţile lui Vasari şi Robert Browning, care înainte de a picta una din multele lui Madonne, obişnuia să aibă relaţii carnale cu modelul, de data asta o tânără călugăriţă, Lucrezia, argumentând că, astfel, nu va mai fi tulburat de materie în timpul săvârşirii actului artistic.


Capitolul cel mai amplu este dedicat lui Henry James Prince, un pastor victorian ce se închipuie a fi Iisus revenit pe pământ şi lider al unei secte „Sălaşul iubirii” sau Agapemone cu sediul în Spaxton, Somerset; este dovedit până la urmă a fi un escroc, bigam şi violator, care reuşise prin vorbe şi înscenări meşteşugite (organizate de locotenenţii săi, „patru clerici apostaţi, un inginer, un medic, un avocat şi doi copoi”) să-şi convingă discipolii de ambe sexe să renunţe la pasiuni, dar şi la bunurile pământeşti în favoarea sa. Fapt e că secta se destramă, după ce acea imensă fraudă este dovedită de presă. 


Farmecul stilistic al romanului şi, implicit, belşugul livresc tip Eco sau Borges rezidă şi în cutia cu trucuri ale excentricului Gray, id est mulţimea de citate şi referinţe bibliografice (romanul este şi un desfătător compendiu bibliografic al literaturii britanice, de la Chauser la D.H. Lawrence, de la Burns la Scott, Kipling sau Joyce); abundă detaliile culturale, artistice, ştiinţifice preluate şi incluse pe nesimţite în cursul epic, care, în chip paradoxal, sporesc autenti­citatea naraţiunii. La toate aceste expediente vom adăuga includerea de retuşuri ale ficţiunii, de texte critice şi decupaje din presa vremii, veritabile sau fictive, semnate de comentatori tip Angus Calder sau Hepworth Dixon; Gray însuşi, ce se descrie în interiorul romanului, în procesul scrierii, precum Fowles în Iubita locotenentului francez, se lasă desfiinţat ca scriitor în Epilogul lui Sidney Workman, căruia îi trimisese un şpalt al romanului Bătrâni îndrăgostiţi, pentru a-l recenza. În concluzie, acest foarte documentat denigrator nu ezită să-l facă pe Gray anglofob şi plagiator. Imaginarul Zoil este lăsat să îşi reverse plenar invidia şi vendeta la cote ştiinţifice. Desigur, este de tot hazul acest ludic procedeu de anticipare şi contracarare a criticii distructive şi, oricum, preferabil autoindulgenţei şi automulţumirii auctoriale.


Acest permanent aport de referinţe intertextuale, de intrări şi ieşiri de personaje fictive sau reale dau impresia unui spaţiu public, a unei biblioteci publice. Fapt e că şi viaţa lui John Tunnock se desfăşoară în mare parte într-un spaţiu public, în ciuda relativului său anonimat de scriitor obscur la pensie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul