Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sfidarea compoziției

        Mihai Rogobete

Principalul merit al acestei cărţi Docu­mentele antume ale grupului de la Iaşi a lui Luca Piţu (Editura Opera Magna, Iaşi, 2010) este onestitatea compoziţiei. Documentele... este un contra-roman. Nici polifonia catedralei romaneşti nu vrea să-şi avânte jocul volumelor, nici personajele nu prind carne, deşi spectrele lor parc-ar da, prin bogăţia suficientă a datelor, să se lumineze. Superbia arhitecturală a Iaşului, e degenerată-n precaritatea garsonierelor „locuite” de majoritatea grupului, ca nişte grote, ca nişte găuri de şarpe de cei hăituiţi. În întâlnirile din vastul apartament de două camere al familiei - care construcţie supravieţuieşte doar, nu sporeşte -, Liviu Antonesei marşează, prin articolele de revistă puse la cale, tot pe ultima linie de rezistenţă, în faţa buldozerelor Securităţii, prin schiţe (nu prin planuri definitivate), reanimate de respiraţia salvatoare a Europei Libere. Spaţiile Universităţii - altfel, somptuoase - prin care nălucile grupului îşi improvizează existenţa sunt contra-prezentate prin absenţa oricăror referiri.


N-am vorbit despre compoziţie? Este. Şi Luca Piţu o-ncepe de la zero, de la replămădirea verbului care construieşte. Personal, m-am ales cu „râsism”, numai astfel apreciind specia de râsu-plânsu în care-i pufnesc zeci de pagini. Scrisul lui Luca Piţu este râsist.


Dacă ne luăm după Huizinga, jocul este cea mai serioasă activitate. „De-a hoţii şi vardiştii”, jocul copilăriei postbelice punea-n avantaj hoţul - hăituit pentru „păcatul originar” de a trăi, conceput şi născut, în Paradisul pierdut. Nimic ieşit din comun; totdeauna, copiii s-au pitulat de maturi, aceştia de autoritate. Cel mai bun ascunziş este chiar în cârca unghiului mort al vardistului, în obtuzitatea acestuia, sub camuflajul vorbei în dodii şi al licenţei verbale. „Poliment” prin poliglotism, Luca Piţu este suspectat nu din spionită, ci din teama c-ar gândi. În definitiv, cum un cuvânt singur, chiar dacă denumeşte, nu poate construi sens - nu „gândeşte” -, nici fărâmătura umană nu izbuteşte. Nici individual, nici social. Smulsă din captivitatea celorlalte limbi, în niciuna nu se poate gândi... liber. Din capul locului, vorbitorul unei alte limbi era - odată evadat - căutat, vânat. Numai că, transferată Securităţii, expertiza KGB-ului era de netălmăcit; dărâmăturile rostivieţuirilor nu seamănă în ascunzişuri.


Un „De-a hoţii şi vardiştii” este şi vestigiul Brazdă peste haturi - revisited, pituluşul aici practicându-se-n spontaneitatea oralităţii, compoziţional perfect integrat spre a susţine acuza de colaborare elaborată a inteligenţiei, a căre-i preţiozitate Luca Piţu o pune contrapunctic în ridicol.


Pe bune, dezmeticirea noastră democratică a pornit de la Iaşi. Nu numai conotaţia leninistă ne face să şovăim a numi evenimentele din decembrie ’89 revoluţie (şi contradictoriu) anticomunistă, cât maniheismul percepţiei, care, funciar, stă la temelia orică­rui totalitarism. Reprezentativ, grupul iaşiot care a stîrnit starea de spirit a studenţimii revoltate n-a cultivat nici romantismul anti-contra-revoluţionist al în Flacărarii bucureştene, nici timişoreanul revers anti-comunist al dualismului comunist. Nici unitatea ideologică - sublimat subtil al cosangvinităţii tribaliste - n-a constituit liantul grupului de la Iaşi, ci unitatea în ireductibilitate (incomparabil mai cuprinzătoare decât cea în diversitate), vitalitatea creativităţii astfel amorsate. Mai toţi poeţi - dacă nu, oameni „de cuvânt” - realizează cu uşurinţă, prin transferul metaforei verbale în spaţiile ideologic şi uman, „omul-semnificaţie fără omul-semnificant” inedit fiinţat. Omul-semnificaţie dospit în grupul de la Iaşi nu este câtuşi de puţin tolerantul îngăduitor, ci înspăimântătorul ironic, inconcesiv tribalităţii nepotiste universitare, paternalizate securicomunist - intelighenţiei raţionaliste... duplicitare. Caricatura căciulii şi traistei purtate de elitistul Luca Piţu nu batjocoreşte simplitatea modelului cultural dualist, ci lipsa acesteia prin discordanţa dintre compoziţie şi mesaj a doctorandului mămăligar. Invers ironiei de compoziţie pusă în operă de Thomas Mann, în Iosif şi fraţii săi, a fastuoasei arhitecturi romaneşti aplicată mentalităţii tribale rudimentare, Luca Piţu încarcă ultracomplexa problematică a libertăţii în modest-liniara înlănţuire a bipolarităţii duale, alternând Documente cu documente.


Prietenia, colegialitatea şi camaraderia dispun de o rază de solidarizare mai relaxată, dar mai largă decât în-rudirea cosangvină sau ideologică. Am altă percepţie a libertăţii, când mă pot desolidariza de prietenul, colegul sau camaradul care-mi frustrează devenirea; de cosangvinul ideologic sunt înlănţuit funciar. Mai liber, pot beneficia de o cu totul şi cu totul mai complexă şi mai umanistă optică de privire şi proiectare a realităţii. Neocompoziţia doctrinară a „haitei” de la Iaşi enumeră atei, catolici, ortodocşi, penticostali, mozaici... conservatori, liberali, utopici, (informatori) comunişti... o diversitate de limbi vorbite... mai mult decât suficient ca hiatusurile incendente să forţeze creativitatea fiecăruia pentru a le împlini; prăpastiile fac nu numai să ne putem imagina punţi, ci şi altă-imaginaţia stârnită dincolo de ele. Afirmaţionistă, gruparea nu marşează dualist, contrapunând „dialectic” nazismului comunist antinaţionalismul defetist, antiromânismul pentru a le amuţi, ci, prin principiul „nici-nici” al terţiului inclus, trece puntea dincolo de monologul totalitarist spre afirmarea dialogului democratic, ba prin cuvântul tipărit al revistelor Dialog şi Opinia studenţească, ba prin cel vorbit al Europei Libere. Şi Iaşul nu numai că a rezistat conservativ prin tradiţia sa culturală, ci a regenerat, a plămădit şi zidit cultură democratică. Şcoala democratică ieşeană n-a fost o negaţie dualist-anticomunistă, n-a „disidat” cultivând în esenţa sa dualistă, ca revers, prin maniheismul anticomunismului, comunismul. Numai duplicitatea mentalului dualist poate legitima ambiguităţile terorist/ revoluţionar, democrat/securicomunist, anticomunist/comunist.


Post-miştocărismul de compoziţie îşi ridică indexul dirijoral nu numai în contrapunctul dialogal orchestrat între pârâtori şi pârât, ci, mai ales, peste arhitectura acestuia cu deconstrucţia Brazdă peste haturi - re­visited. Or fi existat răbufniri individuale antitotalitare - spune intercompoziţional autorul, neminimalizându-le -, dar a contra-demola organizând un grup, precum cel de la Iaşi, în spirit afirmaţionist democratic nu mai este rezistenţă prin culturangeală, ci regenerare, Renaştere culturală.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul