Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dulcea poveste a tristului elefant (fragment)

        Diana Adamek

S-a născut la Baia Mare, la 26 aprilie 1957. Este absolventă a Facultăţii de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, şi, în prezent, conferenţiar la Catedra de Literatură Comparată a aceleiaşi facultăţi. A debutat în anul 1995 cu volumul de eseuri Trupul neîndoielnic (Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj-Napoca). Urmează volumele: Ochiul de linx. Barocul şi revenirile sale, 1997, (ediţia a II-a, 2004), Castelul lui Don Quijote, 2002, Transilvania şi verile cu polen, Clujul literar în anii 90, 2002 (Premiul pentru Istorie şi Critică literară al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj-Napoca), Pata-Tata. Şah, 2004, (ediţia a II-a, 2010), Eseuri creole, 2005 (Premiul pentru Eseu al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj-Napoca), Vasco da Gama navighează şi Melancolii portugheze, 2007, Pădurea mătuşii Clematis, 2009, Vasco da Gama navega (traducere în limba portugheză de Tanţy Ungureanu), 2009, şi Melancolias portuguesas (traducere Tanţy Ungureanu), Tartaruga Editora, Chaves, Portugalia, 2010. A coordonat volumele: Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, 1991, Mediterana, Editura Limes, 2006.



Romanul prilejuieşte, în pagini cu accente de realism magic, dar şi cu multe secvenţe comice, o meditaţie inedită despre timp şi stingere, despre poruncile întunecate ale legilor, oferind însă, nu în ultimul rând, o imagine a Europei renascentiste, măcinată de războaie, spaima de demoni şi boli misterioase (cum va fi şi „ciuma dansului”), deschisă însă spre nou, spre invenţii şi trăirea febrilă a clipei. Dulcea poveste a tristului elefant e un roman despre creaţie, timp şi dragoste, care poate fi înţeles şi ca replică (un drum întors) la romanul lui José Saramago, Călătoria elefantului.


„Romanul pe care îl ţineţi în mâini vă pândeşte de multă vreme. Ajunge să deschideţi prima pagină şi rândurile vă vor fura de-a lungul călătoriei protagonistului într-o Europă a secolului al XVI-lea unde fiecare pas pe care îl face Roro, omul-elefant, ascunde o taină.


Diana Adamek scrie prima pa­rabolă de acest fel a romanului românesc, în descendenţa lui Sus­kind şi Saramago, îmbinând fantasticul cu elemente de naraţiune istorică, încriptând îndărătul poveştii de iubire sau întâmplărilor cu iz de realism magic, un al doilea text.


Între prima linie narativă, a destinului straniu al unui patiser monstruos din epoca ciumei şi cea de a doua, o meditaţie nostalgică despre modul în care toate lucrurile scrise sunt iremediabil pierdute, Diana Adamek stăpâneşte vocile naraţiunii cu o fascinaţie unică şi cu totul inedită în proza română contemporană.


Alunecând repede în paginile acestui roman, veţi fi conduşi fără zăbavă, dincolo de rafinamentul sti­listic excepţional, către revelaţia pe care o trăieşte însuşi protagonistul: întotdeauna ajungem în locul în care suntem aşteptaţi.” (Ovidiu Mircean)



Ce faci acolo şi de cine te ascunzi?, întreabă o voce, e a unei femei tinere. Roro tresare şi-şi strânge pelerina, s-a crezut protejat de trunchiul unui stejar, dar, ca şi când ar fi văzut prin el, fata l-a descoperit. Hai, nu te mai acoperi atât, ţi-am văzut deja chipul atins ca de ciuma Vienei, căci dintr-acolo ghicesc că vii, dar tu altă boală porţi şi de ea eu nu mă tem, ieşi! Vocea e poruncitoare, senină însă şi prietenoasă, Roro îşi va părăsi de aceea ascunzătoarea, înaintând fără teamă spre femeia tânără care îl aşteaptă şi care nu-l mai cercetează nici cu privirea, nici cu vreo vorbă. Spune doar că vede că e istovit şi îi cere s-o urmeze. Abia după un timp, după ce, strecurându-se pe lângă ziduri şi apoi printre tufişuri, s-au îndepărtat îndeajuns de orice loc deschis privirilor, femeia începe din nou să vorbească, Numele meu e Katharina, spune ea, şi am ieşit de cu zori să culeg belladonna, dar azi, în loc de ierburi, iată ce mi s-a întâmplat, am dat de tine, care ai nevoie acum de hrană, haine uscate şi de un somn lung, după aia mai vedem. Îl conduce spre ceea ce pare un han vechi şi părăsit, A fost al tatălui meu, Melchior Guldenmann din Eltingen, iar acum e al meu, numai că eu nu ţin locul ăsta pentru oaspeţi, am altele de făcut, spune, deschizând uşa. Dinăuntru izbucneşte un miros puternic şi amestecat de ierburi sălbatice, pe care nările lui Roro, atât de obişnuite cu miresmele, nu le recunosc. Se opreşte o clipă, ameţit. O, râde ea, sunt numai nişte plante, acum încă n-au puteri, doar după ce le fierb, vino şi nu te teme, nu-ţi va face nimeni şi nimic rău aici. Fata se mişcă repede, aduce schimburi curate, cerându-i cu aceeaşi voce poruncitoare să le îmbrace, apoi îi pune dinainte o tocană aburindă (oare când şi cum a încălzit-o?, se întreabă Roro, căci n-a văzut nici un foc) şi o cană cu vin, cu gust necunoscut şi amar, Bea-o!, îl îndeamnă ea, după care îl conduce, legănându-se sau plutind, oh, cred că am adormit deja, suspină Roro, spre o odaie cu obloanele trase, Vorbim când te trezeşti.


Somnul e mai lung şi mai profund decât au crezut amândoi, istoveala drumului prin ploaie şi frig cere două zile şi nopţi ca să se şteargă. Bine, vom aştepta, asta va face şi Katharina pândindu-l din când în când şi dându-i să soarbă dintr-o cană cu fierturi, Mai dormi, şopteşte ea, acoperindu-l şi retrăgându-se apoi uşor, nu trebuie să păşească pentru asta pe vârfuri, căci are umbletul mai mult ca un zbor. Cred că m-au ameţit ierburile astea, căci n-am dormit niciodată atât, spune Roro la capătul acestor zile. Katharina nu se grăbeşte să răspundă, doar ochii ei verzi se luminează de un zâmbet. E foarte tânără, înaltă şi subţire, cu liniile trupului unduioase, dar încordate parcă sub febre ascunse, iar părul ei lung se revarsă peste umeri într-o nestăpânire de bucle în culoarea alunei, şi totul în ea stă ca sub muşcătura unui vânt deschis. Erai obosit, răspunde fata, iar aici, aproape de pădure, timpul nu se măsoară, vino acum să mănânci, însă mai întâi să-mi spui numele tău., Roro, Ăsta e un alint şi aşa te voi chema şi eu de acum, dar vreau să ştiu numele tău adevărat, cel cu care te-a botezat mama ta., Rudolf., Ca de împărat., Aşa s-a potrivit., Nimic nu e o întâmplare, spune ea şi îl priveşte adânc. Apoi, cât timp el mănâncă, minunându-se de aromele fripturii, e iepure de pădure, ea tace, dar continuă să-l cerceteze cu ochii într-un fel ciudat, ca şi cum l-ar atinge cu degetele pe tot corpul., Mi-e greu să mănânc aşa., Cum?, Dacă mă priveşti tot timpul., O fac doar cât să înţeleg, Ce?, Cine eşti, căci nici numele şi nici făptura ta nu sunt obişnuite., Poate, răspunde Roro, fiindcă am trupul ca de elefant., E mai mult decât atât, ai o flacără în tine şi un har., Ştiu doar să fac prăjituri., Aşa, deci, asta era taina ta. Apoi Katharina tace din nou, îi toarnă vin şi, deşi el spune că nu bea de obicei, fata îl roagă să guste, nu e doar ceea ce s-ar crede, în zeama de struguri sunt multe ierburi tămăduitoare care îi vor face bine. După care, învelindu-se într-un şal, îl anunţă că va ieşi, el să nu se teamă şi să nu se îngrijoreze de nimic, ar putea să doarmă sau, de ce nu?, să coacă nişte prăjituri. Şi iar îl priveşte într-un fel ciudat, la fel ca mai înainte, ca şi când degetele ei i s-ar strecura, fierbinţi, pe sub haine.


Se va întoarce abia a doua zi, în zori, tremurând din tot corpul, are părul încâlcit şi ochii ei verzi sunt răscoliţi ca de cenuşă. Nu scoate o vorbă, îşi toarnă doar o cană din vinul cu care l-a ispitit şi pe Roro, bea, îşi scoate apoi încălţările murdare de pământ ud şi se culcă. Dar, când se trezeşte, peste câteva ceasuri, e veselă din nou, râde şi spune că aşa e în casa asta, se doarme cam mult, el se va obişnui însă pe rând cu toate dacă va rămâne peste iarnă aici şi asta va trebui să facă, să accepte găzduirea, fiindcă nimeni nu porneşte la drum pe ninsoare. Iar acum, te rog să aprinzi focul, ca eu să pot pregăti ceva de mâncare, mai zice, alegând una dintre legăturile de ciuperci uscate care stau atârnate de grinzi. Roro se supune şi face ceea ce de atâtea ori a mai făcut, atent şi concentrat, aşază lemnele, cântărindu-le greutatea, relieful şi echilibrul, după care, suflând uşor când dintr-o parte, când din alta, le controlează flacăra. Katharina a încremenit, stă cu ciupercile uscate în mână şi cu ochii aţintiţi asupra gesturilor lui. Ce e?, întreabă el, Nimic, vine răspunsul. Dar din ziua aceea nu-l va mai scăpa din ochi ori de câte ori Roro se va apropia de cuptor. În rest, pare uneori să nici nu-l observe, absorbită cu totul de ierburile ei, atârnate la uscat mai peste tot în casă sau păstrate în săculeţi închişi sub cheie într-o ladă dosită sub pat. Uneori îşi pune acelaşi şal de lână şi dispare pentru o noapte sau chiar mai multe, întorcându-se la fel de istovită şi având nevoie, ca să-şi revină, de vinul cu gust amărui şi miresme amestecate. Într-o dimineaţă însă, spre mijlocul lui noiembrie, la întoarcerea dintr-o astfel de rătăcire, Katharina dă pe neaşteptate uşa de o parte, dar nu se mai îndreaptă din prag ţintă spre cana cu vinul tămăduitor, cu care Roro s-a obişnuit deja s-o aştepte, ci spre el, iar ochii săi verzi, răscoliţi din nou de nori de cenuşă, îl ating altfel acum, cu tristeţe. Cred că trebuie să ştii, îi spune apoi, că la Segovia o regină îşi poartă coroana. Şi am să-ţi dau pentru asta să bei, adaugă ea, împingând de o parte cana pregătită şi alegând altceva, o sticlă cu o tinctură întunecată din care toarnă în două pahare, Haide, da, e o vrăjitorie, dar avem amândoi nevoie astăzi de ea. Fiertura e uleioasă şi are acelaşi gust amar, ca şi cum s-ar fi macerat acolo doar pieliţe de nucă şi pelin, cu toate astea băutura desface, înghiţitură după înghiţitură, o dulceaţă la fel de puternică şi arome ca de pierzanie. Cum ai aflat?, întreabă, înainte de a aluneca cu totul în somn, în pragul unei nemaiîncercate ameţeli, Roro., Într-un vis, aşa cum ţi se întâmplă şi ţie. Cât pot, îţi voi povesti. Sunt doar o bolboroseală vorbele ei de acum, băutura a pătruns-o şi a învins-o sau, poate, dimpotrivă, de acolo îşi trage ea puterile pentru toate aceste cuvinte, atât de încâlcite, care urmează.


Sunt Katharina Guldenmann, fiica lui Melchior din Eltingen, mai tânără şi în toate mai pricepută decât celelalte vrăjitoare, oricât de întinsă le este faima şi oricum s-ar numi ele, Christine Plum, Walpurga Hausmannin sau Merga Bien. Eu am calea mea şi locurile unde numai mie mi se arată, ca să le pot culege, ierburile de leac, ca şi otrăvurile. Singură bat pădurile şi ştiu ceasul fiecărei plante, aşteptând trecerea zăpezilor ca să smulg cu rădăcină cu tot spânzul, ori soarele verii ca să rup tulpinile de măselariţă şi să le fierb apoi în oţet. Numai eu mă strecor noaptea, fără să-mi fie frică, pe creste măturate de vânt, unde s-au legănat spânzurătorile şi unde creşte şi ţipă dacă o tai, putând chiar ucide pe cel care se apropie prea mult, mandragora, şi tot aşa, doar eu cunosc de unde să aleg cucuta, cea apărătoare de demoni şi dătătoare de un somn greu ca şi moartea, omagul pentru vârful otrăvit al săgeţilor şi chemarea spiritelor celor morţi, ciumafaia pentru viziuni, vâscul pentru vindecări şi apărătoare de cele rele, ca şi de vârcolaci, ori pelinul care te fereşte de şerpi. Iar dintre toate, cel mai mult, mie belladonna îmi place, căci cu ea îmi sporesc frumuseţea, iar elixirul pe care îl prepar din ea, după amestecuri şi fierturi şi strecurări îndelungi, dându-l apoi celor care îl cer, înmulţeşte pe vecie şi face de neşters orice dragoste, toate plăcerile, dar cu ele, să mi se ierte asta, şi chinul. Am încercat şi eu licoarea şi de aceea bântui acum nopţile prin pădure, până mi se întunecă ochii şi sunt gata să-mi pierd răsuflarea, căci nu spre Heinrich, fiul lui Sebald Kepler din Weil der Stadt, cel căruia i-am făgăduit că-i voi fi soţie, alerg eu, ci altele sunt îmbrăţişările care îmi încing şi în somn tot trupul cu foc. Numai că despre ele n-am îngăduinţă să vorbesc.


Cum nici această prinţesă nu mai are dezlegare pentru nimic şi de aceea şi-a strâns buzele, sau poate o muşcătură din adînc e cea care o sileşte să tacă. Eu o văd, iată, cum înaintează sub porţile şi arcadele împodobite cu flori ale Segoviei, pe un cal cu capă stacojie. E palidă şi ţine mai mult ochii închişi, ca să se apere de soare, spune, dar eu ştiu că nu de lumina prea puternică se fereşte şi nici de salutul mulţimii, ci de arsura din inima ei. Poartă o pălărie cu pene care va fi schimbată cu un voal ca aburul de subţire, ca pământul însă de greu, şi apoi cu o coroană, căci pentru asta a venit ea aici. Pentru strălucirea acestei diademe de aur, nestemate şi perle pe care regele însuşi i-o aşază pe frunte, pentru asta jură ea acum credinţă şi sub puterea ei se leagă să se prefacă că nu aude ceea ce sfâşie chiar în această clipă, peste cântările sfinte şi castanietele lumeşti, auzul tuturor: ţipătul înnebunit al unei păsări.


Asta spune Katharina, cu un icnet, un scurt strigăt de spaimă, înainte de a se trezi. Îşi şterge fruntea şi vrea să bea puţină apă, e prea obosită însă, aşa că îl roagă pe Roro să-i aducă o cană. După aceea însă râde din nou şi zice că poate a vorbit fără şir, aşa i se întâmplă uneori. Dar toate sunt adevărate, doar că ea nu-şi aminteşte prea bine, uită imediat aproape tot ceea ce vede în vis, cel mai adesea amestecat, cele de demult cu cele care încă n-au prins viaţă şi chip, însă vor veni negreşit, după cum le-a fost scris. Şi acum, fiindcă ţi-am spus toate astea şi vei afla şi altele încă dacă vei vrea să asculţi, eu te-aş ruga să-mi dezvălui şi tu taina care te leagă de foc. Fiindcă am văzut cum te mişti şi toate se schimbă în tine când te apropii de cuptor. Roro răspunde că nu are ce să ascundă mai mult decât ceea ce ea a văzut, crustele multe ale trupului şi negii uriaşi ai chipului său, iar faptul că a fost numit şi el vrăjitor îşi află pricina într-un alt lucru oricând la vedere şi despre care i-a mărturisit deja, în plăcerea şi priceperea lui de a face prăjituri, moştenită de la unchiul său, Féliz.


Din ziua aceea Roro a reînceput să frământe şi să coacă pandişpanuri, să pregătească jeleuri, amandine şi dropsuri, vegheat la început de Katharina, care s-a rugat să o lase aproape fiindcă vrea să vadă totul, de la cum cerne făina la cum scoate din cuptor tava cu figurine colorate. Mentă, ierburi aromate şi miere de pădure se găsesc din belşug în casă, doar  făina se termină de la un timp, dar pentru asta Katharina s-a şi gândit cum să facă, va merge în oraş, ducând cu ea câteva torturi şi va aduce în schimb cele de trebuinţă. Ar trebui să vin cu tine, spune Roro, Nicidecum, te-ar putea alunga cu pietre, crezând că aduci ciuma în oraş, mă descurc singură, doar să-mi pregăteşti ce ţi-am cerut.


În noaptea aceea, în timp ce Katharina iese, învelită în şalul de lână şi purtată de febra care i se trezeşte din nou în ochi şi pe care simţurile ei n-o pot stăpâni, Roro va pune deja la copt aluaturile şi va amesteca crema dulce din gălbenuş de ou, unt, alune şi scorţişoară, adăugând la urmă şi sucul unei lămâi din cele păstrate în pivniţă, într-o lădiţă acoperită cu ceară. Fata întârzie însă până în dimineaţa următoare, astfel că la torturile învelite cu o pânză subţire se vor adăuga şi câteva tăvi cu jeleuri în formă, cum altfel, după visul Katharinei, decât de păuni, cu cozile şi coroanele de pe creştet mai strălucitoare decât i-au ieşit oricând altădată. Iar când toate vor fi gata, apare şi ea, sfârşită, însă cu toată fiinţa ca luminată încă de jaruri, Oh!, spune, îndreptându-se direct, fără să mai caute ca de obicei cana cu vin, spre masa plină cu păsările colorate, inundate de lumină. Oh!, repetă, vrând să le atigă, dar retrăgându-şi cu repeziciune mâna de parcă păunii ar continua încă să ardă, Toate astea sunt vii. După care vrea să vadă şi torturile şi să guste dintr-unul, despre care zice că e cea mai neasemuită potriveală de arome pe care a cunoscut-o vreodată, desigur acum ar dori şi vinul şi apoi somnul, doar de câteva ceasuri, iar după aia va aranja totul, cu grijă să nu strice nimic, în două coşuri şi va pleca spre oraş. Azi nu e timp, deci, de viziuni, doar de suspine şi răsuceli care-i lasă gura uscată, iar trupul plin de sudoare. Când deschide ochii, pare tristă şi îndepărtată, dar îşi aminteşte ce a promis, cercetează doar lumina şi spune că are timp destul, până în oraş e cale de un ceas. Şi astfel vor începe drumurile, tot mai dese şi grele prin ninsoarea iernii care stăpâneşte deja, căci această primă încercare va ieşi cu succes. Katharina se întoarce spre seară, mulţumită de târguielile despre care s-au înţeles, la care a adăugat şi o fustă nouă, un şal şi o pereche de botine. Toată lumea s-a minunat de păuni, iar despre torturi au spus că n-au asemănare şi că mai vor.


La transportul următor, Katharina vine în plus cu mănuşi îmblănite, o năframă din dantelă şi podoabe pentru gât, iar după celălalt apare dintre hăţişuri călare pe spinarea unui măgăruş. L-am cumpărat şi i-am pus numele Federlin, cu el mă voi mişca mai uşor şi vom putea încărca mai multe, numai că nu ştiu ce să răspund la întrebarea cine prepară toate astea, eu trec de mult drept vrăjitoare pentru că adun ierburi şi rădăcini şi am fost crescută, după ce Melchior, tatăl meu, a murit, de o mătuşă care a fost condamnată şi arsă pe rug. Iar acum vin cu dulciurile tale despre care a început să se şoptească în oraş că nu sunt lucrarea unui om, ci ispitiri de-ale vreunui demon, ceea ce nu le face mai puţin căutate, ci, dimpotrivă, le urcă şi faima, şi preţul. După alte câteva drumuri, Katharina aduce vestea că brutăria la care lasă torturile cu alune şi scorţişoară e luată cu asalt, iar lumea cere, înghesuindu-se, numai şi numai Linzer Torte, căci aşa au găsit să numească, deosebindu-le de orice şi făcând din ele dreptul oraşului, prăjiturile lui Roro.


Katharina i-a cumpărat şi lui haine de schimb, dar a făcut-o cu mare băgare de seamă, departe de brutărie, ca să nu stârnească şi mai mult vorbele. Cu toate astea, ceva tot s-a auzit prin târg despre o aşa târguială, ciudată şi nepotrivită mai cu seamă acum, când ea e pe cale să se mărite cu Heinrich Kepler, bărbat tânăr şi în puteri, de meserie însă soldat şi, deci, mai mult pe drumuri., Asta e!, o lasă prea mult singură, iar ea bate cărări tăinuite., Cine ştie ce mai ascunde., Taine de vrăjitoare.


Taine, da, ele bântuie visele Katharinei de fiecare dată când îşi toarnă în paharul cu vin şi fiertură de ierburi câteva picături din tinctura întunecată, numai că nu le ţine pentru ea şi nici n-ar putea, pentru că la trezire uită aproape tot ce a vorbit în somn. Şi le va aminti însă, mult timp după aceea, Roro.


Mi-ai făgăduit, spune Heinrich Kepler, soldat plătit să ucidă pe cine i se porunceşte, şi eliberat acum, doar pentru câteva zile, de pe câmpiile însângerate ale Flandrei şi din rândurile oştirii răsculaţilor, spre a împlini cele cu care s-a legat în urmă cu un an: să mă ia de nevastă pe mine, Katharina, sălbatica. E mai, crengile poartă frunze şi flori, dar eu nu cu bucurie îi răspund la îmbrăţişare, deşi tocmai mă îndrept cu el spre altar. Şi spun Da, în timp ce tot trupul meu se frânge, căci altceva îşi aminteşte şi altă strânsoare ar dori decât cea cu care mă sufocă acest corsaj al rochiei albe cu jupon de mătase, atât de nepotrivită pentru mine. Tremur, iar el, Heinrich, ia drept nerăbdare zbuciumul meu, iar la noapte drept patimă ceea ce va fi doar furie. Împotriva mea şi a lumii şi a tuturor stelelor care mă silesc să fac asta, doar pentru ca fiul meu, care se va numi Johannes şi încă, după bărbatul acesta, luat cu cununie, Kepler, să poată dezlega cu mintea lui cum se mişcă astrele şi se învârt planetele, pământul sau soarele. Eu pentru asta nu am pricepere. El însă, copilul care mi s-a lipit deja pe dinăuntru de pântec, va şti.


Noaptea aceasta va trece repede, mi-am pregătit deja ierburile care să-mi amorţească simţirea, dar să nu-mi domolească ardoarea în care el trebuie să se încreadă. Fără să simtă cum mint şi cum plătesc astfel, cu trupul încins numai de flacăra neputinţei, drumul spre soare şi stele al fiului meu. Voi naşte în ruşine, căci înainte de împlinirea a şapte luni măcar de la cununie, dar soldatul acesta, care îmi muşcă acum buzele, nu va afla, pentru că aceeaşi stea care îl va feri de sila întrebărilor nu-l va apăra însă şi de sabia care-i va spinteca gâtul şi-i va şterge pe vecie răsuflarea imediat ce se va întoarce pe câmpul de luptă.


În aceeaşi lună cu mine va naşte şi trista regină a Spaniei. Va avea tot un fiu pe care îl va boteza Fernando, iar după el vor veni Carlos Lorenzo, Diego Felix, Filip, care va fi şi el rege, şi Maria. Iar de aici încolo nu mai văd.


Decât într-o parte flăcări şi în alta o grădină.


Cu vorbele astea se trezeşte Katharina Guldenmann, fiindcă acesta e numele ei de fată, nu e încă măritată şi tot ce a povestit doar într-un vis s-a întâmplat. E la fel de obosită ca întotdeauna când bolboroseşte aşa, cu ochii închişi, vrea apă, dar, spre deosebire de alte dăţi, acum îşi aminteşte limpede ceva: numele unuia din şirul copiilor reginei. Acesta e Felix, dar i-am putea spune şi Féliz, nu?, întreabă ea, fără să-l mai privească însă pe Roro.    

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul