Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sburătorul: fotografie de grup cu scriitoare uitate

        Bianca Burța-Cernat

Principal centru de emulaţie al lumii literare dintre cele două războaie, cenaclul patronat de E. Lovinescu vreme de aproape două decenii şi jumătate1 este şi locul unde nu doar că se afirmă cele mai multe dintre condeiele feminine importante ale epocii - de la, desigur, Hortensia Papadat-Bengescu pīnă la Ticu Archip, Ioana Postelnicu, Lucia Demetrius sau Sorana Gurian -, dar se conturează totodată, ca o evidenţă, īm­preună cu un concept (fie şi discutabil, astăzi) al „literaturii feminine”, ideea că această literatură a autoarelor devine pe zi ce trece un fenomen tot mai puţin neglijabil. Un fenomen relevant dintr-o perspectivă sociologică, dacă nu, īncă, dintr-o perspectivă estetică. Emanciparea femeii din clasa mijlocie este o stare de fapt ce se reflectă foarte clar, la adevăratele-i dimensiuni şi, bineīnţeles, cu limitele ei, īn componenţa şi dinamica Sburătorului. La īntīlnirile cenacliere organizate săptămīnal īn casa lui Lovinescu (pe Strada Cīmpineanu 40 şi mai apoi pe Bulevardul Elisabeta, la numărul 95 bis) prezenţa feminină este de la bun īnceput numeroasă. Chiar dacă nu e vorba neapărat de o prezenţă activă. Vin la Sburătorul scriitoare de talent sau doar bovarice aspirante la ,,gloria” literelor, doamne din lumea bună sau tinere de condiţie ceva mai modestă, pictoriţe, publiciste, traducătoare, foarte multe actriţe, profesoare din īnvăţămīntul secundar sau, uneori, timide domnişoare de pension aduse de o rudă mai vīrstnică ori de un cunoscut cu veleităţi literare; de asemenea, soţiile unor scriitori, cīteva cochetīnd ele īnsele cu scrisul.


Īnsemnările (poate uşor sarcastice) din jurnalul lui Lovinescu arată că uneori doamnele chiar reuşesc să monopolizeze şedinţele de cenaclu. Ca īntr-o duminică din martie 1926, bunăoară, cīnd „H. P.-Bengescu (sic!) citeşte un fragment de roman, greţos de expectorant (boala īnaintată a lui Maxenţiu). Sarina Cas­svan-P. citeşte agreabil insuficientul său Calvar. Ticu Archip citeşte o nuvelă a lui Sanda Movilă - fără succes. Īl execut pe Vladimir Streinu. Camil P. nu e su­părat de nota mea din Sburătorul”3.


La o simplă răsfoire a Agendelor lovinesciene se prefigurează o bogată listă de nume feminine. Īn afară de cele īndeobşte cunoscute - Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Sanda Movilă, Lucia Demetrius, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian -, s-ar cuveni menţionate (fără a face deocamdată - altfel cuvenitele - discriminări valorice) şi: Mărgărita Miller-Verghy, Aida Vrioni, Natalia Negru, Alexandrina Scurtu, Alice Soare, Mia Frollo, Sarina Cassvan, Sorana Ţopa, Igena Floru, Otilia Ghibu, Zoe Verbiceanu (pe care o īntīlnim şi īn paginile Vieţii romāneşti), Lucreţia Petrescu, Sidonia Drăguşanu, Sandra Cotovu, Iza Sion, Elvira Bogdan (Alice Basarab), Maria Pamfil, Ana Colombo, Olga Cruşevan, Maura Prigor, Ana Luca, Margareta Nicolau, Paula Petrea, Alice Sturdza, Olimpia Filitti Borănescu, Ştefania Zotoviceanu-Rusu, Monica Dan, Gallia Tudor, Maria Pallade şi poate alte cīteva. Trec din cīnd īn cīnd pe la cenaclu, īn primii ani de existenţă ai acestuia, Maica Smara, Claudia Millian, Constanţa Marino-Moscu, Agatha Grigorescu Bacovia. Apariţii episodice sīnt, īn anii ’30, Maria Banuş, Henriette Yvonne Stahl - căreia atmosfera de la Sburătorul i se pare excesiv de superficială - şi Georgeta Mircea Cancicov. (Dintre scriitoarele importante ale epocii, singura care nu a trecut nici măcar o dată pragul casei lui Lovinescu este Anişoara Odeanu - pe care, de altfel, din această cauză criticul aproape o ignoră īn articolele sale sintetice dedicate literaturii feminine.) Agendele īnregistrează totodată şi numele unor doamne care nu au frecventat cenaclul lovinescian neapărat īn calitate de scriitoare (deşi unele dintre ele se īndeletniceau şi cu scrisul), ci, īn primul rīnd, īn calitate de discrete iubitoare ale literaturii: īntre acestea la loc de cinste sīnt surorile Delavrancea - Margareta (Bebs); pictoriţa Pica Dona, īnsoţită adesea de fiica ei, Nuni Dona; arhitecta Henrieta (Riri) Gibory; şi, desigur, Cella Delavrancea-Lahovary -, alături de ele, Getta Cantuniari, Ruxandra Berindei Mavrocordat, Agepsina Macri (Eftimiu), Sonia Zarifopol, Elena Streinu, Atta Constantinescu, Gerda Barbilian, Ella Papadat, Argentina Monteoru, Florica Muzicescu, Dida Solomon (Callimachi), Apriliana Medianu sau Séraphine Bruckner.


Prezenţa acestora, fie şi īn rīndurile discrete ale audito­riului, arată că Sburătorul nu este un „club” masculin īnchis, cum fusese Junimea sau gruparea ieşeană de la Viaţa romānească. O eventuală reexaminare a cenaclului lovinescian ar trebui să acorde im­portanţă şi acestui aspect - aparent secundar, īn realitate definitoriu pentru componenţa grupării. Căci pīnă acum sintezele (mai mult ori mai puţin parţiale) dedicate Sburătorului4 sau, mai larg, literaturii noastre interbelice au făcut abstracţie de contribuţia scriitoarelor, izolīnd sau chiar eliminīnd tacit din tabloul mare al epocii siluetele feminine - admise cel mai adesea īn enumerări de autori minori sau, īn cel mai bun caz, īn subcapitole extrem de succinte (ca īn sinteza lui Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura romānă īntre cele două războaie mondiale, sau ca la Ion Negoiţescu īn Istoria literaturii romāne).


Nu pledez, desigur, pentru supralicitarea autoarelor de la Sburătorul, ci, pur şi simplu, pentru reintegrarea lor īn „fotografia” de grup din care au fost scoase. Nu afirm că, trucīnd această fotografie, s-ar cuveni să dăm siluetelor cu pricina un contur mai pregnant decīt acela pe care īl vor fi avut iniţial; susţin doar că nu li se poate nega existenţa īn cadru, oricīt de timorată. Īntīmplarea face ca tocmai această participare feminină (ulterior pusă īntre paranteze) la īntrunirile sburătoriste să fi atras asupra lui E. Lovinescu, īn repetate rīnduri, ironia - īngăduitoare sau nu, după caz - a unor contemporani. Chiar şi fideli(i) frecventatori ai cercului īşi īngăduie să glumească pe seama „slăbiciunii” Maestrului pentru literatura femeilor...


Lăsīndu-le la o parte pe numeroasele veleitare, scriitoa­rele aduc la Sburătorul un aer proaspăt: sīnt emancipate, entuziaste, receptive la noutate, implicit la noutatea literară; şi, de fapt, chiar prezenţa lor la cenaclu - compensīnd, poate, prin constanţă deficitul de consistenţă - este īn sine o importantă noutate īn lumea literară a epocii. Realitate pe care E. Lovinescu, spre deosebire de alţii, a intuit-o. E drept că deschiderea sa faţă de femeile scriitoare nu e totală, e drept că nu citeşte fără prejudecăţi literatura acestora, e drept că atitudinea sa faţă de autoarele pe care le pre­ţuieşte este, īn general, una condescendent-paternalistă, dar aceste limite ale criticului (dacă acceptăm că e vorba īntr-adevăr de nişte „limite”) sīnt īn bună măsură cele ale epocii. Dincolo de orice maliţiozităţi, idei preconcepute sau capricii, nu-i poate fi contestată criticului deschiderea faţă de scriitoarele de ta­lent, pe care nu de puţine ori le-a sprijinit - nu doar oferin­du-le sugestii literare sau īncurajări morale, ci şi insistīnd pe līngă editori să le publice cărţile ori girīndu-le prin generoase articole de recomandare. Pe de altă parte, īn ce priveşte selecţia scriitoarelor recomandate, nu-i pot fi contestate lui E. Lovinescu buna credinţă, luciditatea critică şi fidelitatea faţă de principiul valorii. I se poate reproşa că a ignorat sau subevaluat proza unei Anişoara Odeanu sau a unei Henriette Yvonne Stahl, dar nu şi că ar fi promovat autoare fără valoare. Īn poezie, puţine voci feminine i-au atras atenţia criticului: cu excepţia Elenei Farago - despre care a scris (īncă din 1906) foarte favorabil - şi a Claudiei Millian, poetesele epocii (de dinainte şi de după război, deopotrivă) i-au părut, pe bună dreptate, mimetice şi convenţionale. Dintre prozatoare, le-a remarcat, īncurajat şi susţinut pe Ticu Archip, Lucia Demetrius, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian şi, īnainte de toate, pe crea­toarea Hallipilor, pe care, de altfel - īn calitatea ei de etalon (implicit valoric) al prozei feminine şi totodată al prozei noastre moderne -, amfitrionul de la Sburătorul ar fi dorit să o impună ca lectură obligatorie şi model literar tuturor doamnelor cu reale īnclinaţii scriitoriceşti venite să-i solicite sfatul.
 
Scriitoarele,  familia şi familia literară


Sburătorul este pentru mai toate autoarele īncurajate de E. Lovinescu o familie. Mai mult: īn viziunea lor, e chiar familia ideală - spaţiu al armoniei, al comuniunii -, foarte diferită de modelul patriarhal (opresiv şi de aceea inhibant), īn cadrul căruia se stabilesc ierarhii imuabile şi ale cărui reguli sīnt, īn mod sistematic, discriminatorii faţă de femei şi severe faţă de cei tineri. Analogia - interesant de psihanalizat - īntre „familie” şi „familia literar㔠o fac, de altfel, constant autoarele īnsele care, nu de puţine ori, caută īn microclimatul unui cerc literar o compensaţie pentru deziluziile resimţite īntr-un mediu familial constrīngător sau, după caz, pentru absenţa unei familii. De pildă, Ioana Postelnicu se decide să treacă pragul casei lui Lovinescu īntr-un moment critic al vieţii ei, cīnd - „tīnără doamnă, mamă a unei fetiţe de şase ani”, confiscată de monotonia unei vieţi burgheze „pe care o asemănam cu o imensă apă īn care pluteam fără a vedea vreun ţărm”5 -, īntr-o dimineaţă de līncezeală īn familie, īn absenţa soţului, privirile īi alunecă asupra unui grupaj omagial dedicat lui E. Lovinescu de ziarul Dimineaţa. Va frecventa cenaclul īntr-un soi de clandestinitate, sub apăsătoarea impresie că īncalcă astfel un tabu, dar şi cu secreta satisfacţie a unui īnceput de independenţă. Crescută īntr-un cult al supunerii feminine, ea găseşte īn amfitrionul Sbură­torului tot un „tutore”, livrīndu-se fără rezerve - ca scriitoare debutantă - judecăţii acestuia, doar c㠄Maestrul” īntruchipează aici autoritatea masculină legitimă, nediscreţionară, fiind considerat ca un pater protector (nu opresor!), cu vederile reformistului. Rămīnem - şi la Sburătorul - īn interiorul unei logici a dominaţiei Tatălui, īnsă a unei dominaţii discrete pe care scriitoarele fidele cercului (cu excepţia Hortensiei Papadat-Bengescu) nu numai că o acceptă tacit, ci īntr-un fel, parcă nesigure de ele īnsele „īn absenţa stăpīnilor”, o caută ca pe un punct de reper.


Dacă o autoare ca Ioana Postelnicu află la Sburătorul o cale de evaziune din īnchisoarea conjugală, deschizīndu-i-se „providenţial” perspectiva unui mediu propice cultivării propriei individualităţi multă vreme puse īntre paranteze, independenta Ticu Archip - profesoară celibatară - descoperă la cenaclul patronat de E. Lovinescu o mare familie, un substitut al acelei familii pe care, probabil, şi-ar fi dorit-o, pentru a i se dedica total, cu frustrarea de a nu-şi putea consuma rezervele de devoţiune. Scriitoarea afirmă că Sburătorul este singurul cerc unde se simte cu adevărat bine şi descrie aproape pasional „spiritul (...) de largă īnţelegere, de stimă pentru o idee străină”, „spiritul acesta unic de credinţ㔠īn puterea literaturii pe care Lovinescu l-ar fi imprimat discuţiilor din cenaclu6. Īn biroul criticului - īşi aduce aminte şi Cella Serghi, care pătrunde prima oară īn cenaclu abia prin 1938 (după apariţia romanului său de debut), moment pe care īl aşteptase ani de-a rīndul - „te simţeai (...) departe de tot ce era, dincolo de acea casă, şi nedreptate, şi persecuţie, şi cancanuri”7. E o privire idealizatoare, īmpărtăşită de multe dintre frecventatoarele cenaclului şi motivată īntr-o oarecare măsură şi de faptul că acestea văd īn Lovinescu nu doar criticul - de la care aşteaptă o confirmare a talentului lor literar -, ci şi omul - căruia deseori i se confesează şi la care apelează chiar şi īn chestiuni (mai prozaice) de subzistenţă. Jurnalul lui Lovinescu este īnţesat de īnsemnări precum: „Lucia Demetrius - a fost respinsă la examen de impiegat”, „Sorana Gurian cată loc de asistentă la un dentist”, „Sanda Movilă (...) şi eternele sale doleanţe materiale şi, de data asta, şi amoroase”, „Īntīlnit cu Sanda Movilă, aruncată de la Instrucţie (antilegionară) la coordonare”, „Cella Serghi - mizeriile financiare ale vieţii”, „Popea, 5-7, profund absentă descompusă, pentru mici lucruri casnice. (...) Visite en dame désabusée”.


Dar privirii pline de maliţie a unei Henriette Yvonne Stahl atmosfera „familial㔠de la Sburătorul i se arată īn culori mai puţin idilice: „Acolo erau tot felul de intrigi amoroase şi altele”8. Afirmaţii nu tocmai lipsite de fundament - dacă răsfoim „detectivistic” Agendele lovinesciene sau diferite volume cu caracter confesiv ale unor interbelici. Mărturisindu-şi fără īnconjur aversiunea de o viaţă faţă de autoarea Hallipilor, Henriette Yvonne Stahl īşi aminteşte: „(...) eram prietenă cu Titi Bălăcioiu, de o calitate extraordinară, nevasta lui Lovinescu, şi nu cu Hortensia Papadat-Bengescu. Din această cauză am evitat mereu să merg acolo. Mă enerva Hortensia Papadat-Bengescu, care apărea ca o matroană, se instala īn faţă şi, cu privirea zīmbitoare, studiată şi falsă, īncerca să stăpīnească auditoriul şi pe Eugen Lovinescu. Faptul că din cauza acestei prezenţe nu putea veni niciodată prietena mea Titi Bălăcioiu la cenaclu mă scotea din sărite”9.


Hortensia Papadat-Bengescu la Sburătorul


Potrivit unei anecdote vehiculate de texte memorialistice mai vechi sau mai noi, ataşamentul criticului faţă de această familie secundă - a Sburătorului - ar fi fost atīt de puternic, īncīt nici chiar evenimentul naşterii unicei fiice, Monica, petrecut īn timp ce Hortensia Papadat-Bengescu citea un fragment de proză, nu l-ar fi putut determina să īntrerupă lectura din cenaclu. Īnsemnările din Agende arată īnsă că lucrurile s-au petrecut un pic altfel: Monica se naşte īntr-o zi de luni („la 9½ dimineaţă, după mari dureri”10), Hortensia citise cu o zi īnainte „cu mare succes” un fragment de roman... Deşi este īncă din primii săi ani o răsfăţată a cenacliştilor - care īi aduc cadouri, o scot la plimbare (mai ales doamnele!) sau īi dedică versuri la aniversare11 -, fiica criti­cului păstrează (cum reiese din mărturisirile sale de jurnal şi din La apa Vavilonului), poate nemărturisită direct, o amintire nu īntotdeauna luminoasă a Sburătorului, lăsīnd a se īnţelege că existenţa acestui cerc cu o marcată componenţă feminină ar fi frustrat-o īntrucītva de cuvenita atenţie paternă (după cum, īntr-un alt plan, ar fi influenţat malign relaţiile părinţilor). La maturitate, fiica ultragiată evită sistematic să scrie despre doamnele care au frecventat cenaclul sau se pronunţă cu un dispreţ suveran. (Despre Lucia Demetrius, de exemplu, Monica Lovinescu scrie doar ca despre autoarea care, īn anii ’50, a pactizat cu regimul comunist12. Ioana Postelnicu şi Cella Serghi sīnt tratate, īn cīteva īnsemnări de jurnal, ca scriitoare complet lipsite de talent. De Ticu Archip, cea care - aflăm din Agende - o ducea īn copilărie ,,la Moşi”, īmpreună cu Hortensia, pare să fi uitat. Iar o Sanda Movilă sau o Mărgărita Miller-Verghy aproape că nu există pentru Monica Lovinescu. Īn privinţa literaturii Soranei Gurian - autoare pe care, la īnceputul anilor ’50, o īntīlneşte destul de des īn anumite cercuri pariziene şi a cărei legatară testamentară devine - se exprimă parcimonios.) Īntr-un efort de obiectivare, īi dă cezarului ce este al cezarului atunci cīnd vine vorba despre Hortensia Papadat-Bengescu, dar din felul (oscilīnd īntre glacialitate şi ironie) īn care o evocă pe scriitoarea atīt de preţuită de E. Lovinescu rezultă resentimente abia stăpīnite. Īnfăţişīnd īn pagini de jurnal, prin 1962, duminicile petrecute īn copilărie la Sburătorul, „cu vreo păpuşă sau o pisică īn braţe”, printre oameni care, citindu-şi creaţiile, „la rīndul lor (...) păreau că se joacă de-a ceva”, Monica Lovinescu īşi aminteşte de Hortensia ca de o persoană mai degrabă dezagreabilă - din faţa căreia resimţea impulsul de a fugi, plictisită de lectura interminabilă a scriitoarei şi iritată de „glasul uneori strident, īn acelaşi timp monoton, deseori artificial (...), care psalmodia īndelung”13.


Cīt priveşte natura relaţiei presupus privilegiate a Hortensiei („stăpīnă pe inima şi mintea tatei din anii ’20 şi ceva”, notează M.L.14) cu amfitrionul de la Sburătorul, edificatoare ar fi corespondenţa epistolară a celor doi - foarte consistentă, se pare -, īncă needitată. Scrisorile lui E. Lovinescu adresate Hortensiei au fost salvate, īn anii comunismului, de Ileana Vrancea, care le-a scos din ţară şi le-a īnmīnat Monicăi Lovinescu la Paris (primind ulterior din partea acesteia nişte fotocopii): „Lungă misivă de la Ileana Vrancea. (...) Ar dori să publicăm īmpreună corespondenţa dintre tata şi Hortensia Papadat-Bengescu, mai precis scrisorile lui către H.P.-B. (...). Una dintre noi să scrie prefaţa, cealaltă postfaţa. Nici gīnd. Cum poate să-şi īnchi­puie că aş fi īn stare să comentez iubirile tatei, chiar dacă aparţin şi literaturii?”15.


Paisprezece piese ale corespondenţei īn discuţie (datīnd, cu o singură excepţie, din perioada 1930-1939) au apărut totuşi īntr-un volum de Scrisori şi documente16, la īnceputul anilor ’80. Fără să confirme ipoteza (nu se ştie cīt de fondată a) unei legături sentimentale, scrisorile sugerează o tandră prietenie intelectuală şi o afecţiune matură. De la Fălticeni, unde se retrage īn fiecare vară, criticul īi trimite scriitoarei favorite sugestii utile şantierului ei literar ori veşti despre cărţile la care lucrează el īnsuşi.


Īntr-o scrisoare din august 193417, Lovinescu īi aduce aminte preţuitei scriitoare că īn toamnă o aşteapt㠄une «rentrée» şi un rol activ la īnălţimea unei noi generaţii sburătoriste” care o admiră. Fiecărui tīnăr scriitor nou venit īn cercul Sburătorului, criticul nu omite să-i recomande - nu doar cu entuziasm, dar şi pe un ton uşor imperativ - cărţile „doamnei Hor­tensia Papadat-Bengescu”; şi e foarte īncīntat să poată īnsemna īn jurnal propoziţii ca: „Tinerii Zaharia Stancu şi Goran au descoperit pe H.P.-B.”. O mustră pe Cella Serghi cīnd aceasta recunoaşte nonşalant că īncă nu a citit-o pe autoarea Hallipilor: „- Vezi, dumneata ai scris o singură carte care de-abia a apărut, şi doamna Papadat-Bengescu a citit-o şi vrea să te cunoască”18.


Dacă celelalte doamne participante la cenaclu obişnu­iesc să se retragă īntr-un ungher mai discret al odăii, „pe divan, printre perinele brodate”19, Hortensia tronează ma­iestuoasă īn fotoliul din faţa biroului. Īn mod semnificativ! - căci ea este singura autoare care s-a desprins, fără nici un fel de reticenţe şi de inhibiţii, de plutonul doamnelor de la Sburătorul. E o evidenţă: singură Hortensia Papadat-Bengescu nu are nevoie de indulgenţa galantă a criticii - exclusiv masculine la acea dată -, iar locul său central īn cenaclul patronat de Lovinescu e perfect justificat printr-o operă care nu este doar aceea a ,,romancierei femeilor”.


Īn epoca sa de glorie - coincizīnd cu lunga epocă a Sburătorului -, Hortensia Papadat-Bengescu intrigă şi fasci­nează, trezeşte simpatii şi antipatii, e foarte activă şi mai ales - o spune Cella Serghi, una dintre contemporanele (deloc īngăduitoare) care au īncercat fără succes să o concureze - „tulburător de vie”. La cenaclul lui Lovinescu ea găseşte, ca şi alte autoare, o familie ideală; dar - iarăşi spre deosebire de celelalte doamne! - o familie īn care se integrează fără a se simţi datoare să se supună la modul ,,feminin” vreunei autorităţi, fie şi aceea a criticului-gazdă, cu care comunică de pe poziţii egale. Acceptă cu luciditate sugestii, īnsă, ea īnsăşi spirit creator, pare că refuză - cu discreţie - să se lase modelată de un Pygmalion: este chiar motivul pentru care părăseşte ambianţa de la Viaţa romānească. De aceea, observaţia lui Sorin Alexandrescu20 potrivit căreia recomandările lovinesciene ar fi acţionat „castrator” asupra scriitoarei („Cum altfel poate fi numită operaţia prin care Lovi­nescu corectează īnceputurile «greşite» ale primelor cărţi ale Hortensiei Papadat-Bengescu, aducīnd-o pe calea cea bună a prozei obiective?”) mi se pare atacabilă. O atare afirmaţie se īntemeiază pe cīteva simple presupoziţii considerate īn mod sofistic drept evidenţe. Anume că: 1) scrisul autoarei nu ar fi suferit transformări esenţiale dacă nu ar fi avut loc īntīlnirea cu Lovinescu; 2) maniera „obiectiv㔠īn care au fost concepute cărţile de maturitate ale Hortensiei este rezultatul artificial al unor imperative din afară; 3) proza autoarei ar fi „trebuit” să cantoneze īn zona autoanalizei şi a tematizării cvasiexclusive a feminităţii/„feminităţilor”, īntrucīt 4) există un specific al „prozei feminine”, a cărui transgresare ar echivala cu depersonalizarea - ca o consecinţă directă a defeminizării -, cu inautenticul, cu - īn termenii criticului invocat - „castrarea”. Īn pledoaria pro-feminstă a lui Sorin Alexandrescu este decodabilă abordarea unui discurs specific feminismului diferenţei - inaparent (poate şi involuntar) discriminatoriu - ce postulează ca necesară afirmarea, īn literatura femeilor, a unei opo­ziţii tran­şante faţă de ceea ce nu īi este specific, faţă de ceea ce ar caracteriza, īn mod natural (!), literatura „opresorului”, literatura „masculină”. Īn acest context, naraţiunea obiectivă - componentă a unei construcţii de tip raţionalist - este considerată ca o falsă opţiune a Hortensiei, improprie structurii profunde a scriitoarei.


Scenariul conform căruia proza acestei autoare ar fi fost deturnată din albia subiectiv-lirică a Apelor adīnci de o (presupusă) intervenţie de mīnă forte a lui E. Lovinescu nu are, īn realitate, o atīt de mare īndreptăţire cum am putea crede - influenţaţi de o īntreagă tradiţie a exegezei Hortensiei Papadat-Bengescu. Salutată de unii ca o izbīndă, privită cu regret de alţii, mai tīrziu, din anii ’80 īncoace - din momentul cīnd pot fi semnalate primele īncercări de reva­lorizare a prozelor de īnceput ale autoarei -, atīt de frecvent enunţata „trecere de la subiectiv la obiectiv” (clişeu exegetic greu de ocolit), de la disecţie la construcţie, este totuşi opţiunea unei scriitoare mature, nicidecum rezultatul unei (sterilizante) intervenţii pe un corp textual docil.


 


 


1Din 1919 pīnă īn 1943 (anul morţii criticului).
2Cine parcurge cele şase volume ale Agendelor lovinesciene, editate şi adnotate acribios de Gabriela Omăt, Alexan­dru George şi Margareta Feraru, nu poate să nu observe că  tot ceea ce se īntīmplă la Sburătorul dă seama de o īntreagă epocă, de o īntreagă lume literară.
3Vezi: „Sburătorul”. Agende literare, Vol. I, Ediţie de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt, Prefaţă şi note de Ale­xandru George, Ed. Minerva, Bucureşti, 1993, p. 194 şi urm.
4De fapt, singura monografie a cercului lovinescian, Sbu­rătorul. Revista şi cenaclul (Editura Minerva, Bucureşti, 1976), realizată de G. Gheorghiţă - solidă documentar, acri­bioasă, fără īndoială, dar datată - ignoră cu superbie chestiunea literaturii feminine īncurajate la Sburătorul.
5Ioana Postelnicu, Seva din adīncuri, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 206
6F. Aderca, „De vorbă cu d-ra Ticu Archip”, īn Adevărul literar şi artistic, an. IX, nr. 461, 6 oct. 1929, p. 2.
7Cella Serghi, „E. Lovinescu evocat de...”, īn 13 Rotonde, Muzeul literaturii romāne, Bucureşti, 1976, p. 96.
8Vezi Ileana Corbea şi Nicolae Florescu, Biografii posibile, Vol. I, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973.
9Vezi: Mihalea Cristea, Despre realitatea iluziei, Ed. Minerva, 1996, p. 163
10„Sburătorul”. Agende literare, Vol. I, ed. cit., p. 28
11Este binecunoscut grupajul de „Versuri pentru Monica” dedicat fiicei criticului cīnd aceasta nu īmplinise īncă trei ani şi publicat īn Sburătorul, an. IV, nr. 4, iunie 1926 - găsim aici cinci poeme „pentru Monica” semnate de Hortensia Papadat-Bengescu, F. Aderca, Sanda Movilă, G. Nichita şi Mia Frollo. Un articol pe această temă a scris Ioana Pārvulescu: vezi „Cadouri pentru Monica”, īn Romānia literară, nr. 45, 12-18 noiembrie 2003.
12Vezi Unde scurte II. Seismograme, Ed. Humanitas, 1993, pp. 162-164.
13Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 54.
14Idem, Jurnal. 1998-2000, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 383.
15Monica Lovinescu, Jurnal. 1994-1995, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 248. Īn O sută de zile cu Monica Lovinescu (Ed. Vremea, Bucureşti, 2008), Doina Jela relatează o discuţie avută cu fiica criticului, de unde rezultă că aceasta ar fi distrus, spre sfīrşitul vieţii, scrisorile cu pricina - o copie a lor ar fi rămas, totuşi, īn posesia Ilenei Vrancea.
16E. Lovinescu, Scrisori şi documente, Ediţie īngrijită, prefaţă, note şi indice de Nicolae Scurtu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, pp. 238-247.
17Ibidem, p. 240 şi urm.
18Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei, Ed. Cartea Romānească, Bucureşti, 1977, p. 232.
19Ieronim Şerbu, op.cit., p. 19.
20Vezi Sorin Alexandrescu, „Alunecosul, necesarul feminism”, īn Identitate īn ruptură, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 310.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul