Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cum intrăm īn București

        Bogdan Ghiu

„Cel mai sigur mod de a sosi la Bucureşti, scrie Giuseppe Ciną, īn cartea-album Bucureşti, de la sat la metropolă. Identitate urbană şi noi tendinţe, apărută īn toamna anului trecut la editura Capitel, este pe calea aerului. Aterizăm īn locul cel mai deschis relaţiilor cu străinătatea şi suntem īntāmpinaţi de ambienturi familiare. Autostrada īn linie dreaptă Bucureşti-Ploieşti, care se īndreaptă de la aeroport către centru, afişează pe laturi o colecţie optimistă de sigle internaţionale, sedii administrative şi comerciale, mărfuri şi clădiri proiectate de mari arhitecţi.”


Pānă aici, aşadar, nimic străin, nimic straniu. Intrarea īn Bucureşti dinspre aeroportul Otopeni nu are, pentru moment, darul de a-l surprinde, de a-l contraria pe vizitatorul străin. Să vedem īnsă mai departe.


„Īndată ce pornim pe autostradă īntālnim totuşi o mostră de «romānitate»: noul sat Otopeni, construit īn anii ’80 cu clădiri de 3-4 etaje aliniate, de factură modestă şi cu slabe reminiscenţe vernaculare (aco­perişurile īn pantă, balustradele de lemn ale balcoanelor); mai īncolo, aproape ascuns de vegetaţie, se află vechiul sat rural, cu case răspāndite şi acoperişuri de tablă īntr-un hăţiş de pomi fructiferi. Īn mod paradoxal, imaginea acestuia din urmă ni se pare nelalocul său, nu hipermarket-urile PcNet, Metro, Miniprix, Ikea şi Bricostore, aflate puţin mai īncolo.


Cele care sar īn ochi sunt imaginile şi noile locuri ale contemporaneităţii, alăturate aici precum cărţile pe raft, īn timp ce īn alte părţi se pierd īn oraşul existent ori se īnalţă la periferie.”


Interesantă răsturnare, nu? Intrarea normală, dinspre aeroportul Otopeni spre Bucureşti, pentru oricare vizitator străin normal, livrează īncă de la īnceput un fel de perspectivă inversată asupra Capitalei noastre.


Mai exact, nu perspectiva vizitatorului e inversată, ci īnsuşi modul īn care Bucureştiul se constituie, se construieşte, este alcătuit şi sedimentat, straturi-straturi, pare a fi efectul unei violente inversări, o răsturnare a ordinii fireşti, adică atāt a ordinii percepţiei, cāt şi a ordinii constituirii, care, dacă īn mod normal pot ajunge să meargă īn sensuri opuse, descriind ceea ce se cheamă o mişcare īn chiasm, aici, la Bucureşti, par a converge īntr-o īngrijorătoare congruenţă.
La Bucureşti, nu perspectiva pare a fi inversă, inversată, ci īnsăşi ordinea constituirii şi a construirii lucrurilor.


La Bucureşti, noul se prezintă compact, aco­perind, mascānd, ocultānd şi, de fapt, distrugānd, īnlocuind de-a binelea vechiul, adică soclul, tradiţia, trecutul acestui oraş.
La Bucureşti, noul nu se insinuează, nu răsare ici şi colo, nu este, cu alte cuvinte, contextualizat, ci placat pe de-asupra īn straturi compacte.
Paradoxal, tragic paradoxal īnsă, chiar dacă ţine să acopere total vechiul, deja-existentul, acest nou nu este deloc consistent, ci, tocmai, de faţadă, de suprafaţă.
O suprafaţă pe cāt de groasă, pe atāt de inconsistentă de nou ţipător şi violent, arogant, acoperă şi īngroapă, mereu īn grabă, īntotdeauna cāt mai rapid, Bucureştiul sub o pojghiţă fără rădăcini, de māntuiala de nou.
Căci, numai dacă s-ar insinua īn peisaj, īn decor, īn context, īn ţesătura urbană preexistentă - or, oraşul, orice oraş preexistă īntotdeauna -, ar putea noul să prindă rădăcini, să devină autentic, să poată să crească şi să īnnoiască cu adevărat oraşul.
Dar nu se īntāmplă aşa. Aşa cum Ceauşescu, acolo unde nu distrugea oraşul preexistent, īl acoperea sub cortine de blocuri, şi astăzi, la fel, oraşul, satul, vechiul, preexistentul, soclul sunt acoperite sub cortine de luat ochii.
Bucureşti, oraş-cortină, oraş de construcţii-cortină, construite doar pentru a lua, rapid, ochii. Pe cāt de repede apar noile Bucureştiuri-faţadă, pe atāt de rapid şi dispar, istoric. Din fericire şi din nefericire - īn acelaşi timp.


„La capătul acestui soi de rampă de legătură īntre străinătate şi Romānia intrăm - continuă, onest, banal şi atent la toate detaliile care s-ar putea dovedi semnificative, Giuseppe Ciną - spre dreapta, pe Şoseaua Kiseleff, dorită de guvernatorul rus cu acelaşi nume, care dăduse un impuls hotărātor promulgării Regulamentului Organic din 1831. Şoseaua (termen derivat din franţuzescul chaussée, ce corespunde unei artere carosabile foarte largi) este practic o stradă extraurbană intens circulată, dar avānd conotaţii configurativo-estetice asemănătoare celor ale unui bulevard urban impunător. Īn timp ce Calea Victoriei este coloana vertebrală istorică a centrului urban, Şoseaua Kiseleff reprezintă cucerirea teritoriului extraurban printr-o transformare reuşită a mahalalelor şi maidanelor īntr-un sistem inovativ de spaţii funcţionale moderne.


Traversăm marile spaţii verzi din jurul rāului Colentina, parcul Herăstrău, unde se află Muzeul Satului, īnaintăm printre insulele largi ale unui oraş plin de grădini publice, printre care şi parcul Kiseleff, şi īn sfārşit ajungem īn luminoasa Piaţă a Victoriei, unde se află cele trei muzee: de ştiinţe naturale, de geologie şi al ţăranului romān. De aici, pe strada cu acelaşi nume (Calea Victoriei, n.m., B.G.), ajungem īn inima Capitalei. Am parcurs un itinerariu ca de la contemporaneitate la modernitate; am traversat oraşul oficial.”


O singură remarcă: puterea, stăpānirea, īn general, taie prin oraş linii drepte, parcursuri rapide, parcă īn zbor, prin carnea oraşului. Puterii şi stăpānirii īn general nu-i plac labirinturile, opacităţile, secretele, ascunzişurile, coturile, cotiturile, ocolişurile, pliurile vieţii urbane şi ale vieţii īn general etc.


Post-Scriptum despre maidan şi spaţiu comun


Foarte pe scurt, despre doi termeni-cheie din vocabularul istoric al oraşului Bucureşti, fără de care acesta nu poate fi īnţeles. Este vorba de mahala şi de maidan.


„Mahala şi maidan - scrie Giuseppe Ciną īn cartea sa - sunt termeni de origine turcă, īnsemnānd zonă sau aşezare extraurbană şi, respectiv, piaţă īn care se īntālnesc mai multe străzi. Numele de mahala indica deseori bisericile parohiale de referinţă: mahalaua Sf. Gheorghe Vechi, mahalaua Sf. Gheorghe Nou, mahalaua Sf. Sava, mahalaua Biserica Grecilor, mahalaua Biserica de Jurămānt, mahalaua Sărindar, mahalaua Sf. Nicolae din Şelari etc.”


Şi, din nou, o singură observaţie, privitoare la devenirea dezolantă, mai precis la decăderea practică şi semantică a maidanului, care atāt īn limbajul curent, cāt şi, mai grav, īn realitate, din piaţă, adică punct de īntālnire, de convergenţă a mai multor străzi, a devenit, a ajuns să īnsemne, şi aceasta īncă de multă vreme, „un loc părăsit şi neisprăvit”, ca să parafrazez Legenda Meşterului Manole, un loc al neconstrucţiei, al inconstrucţiei, un loc al nimănui, deci un loc al gunoaielor tuturor: locul neīntālnirii noastre, ne-īntālnire trebuind să fie citit, aici, īn sens pozitiv īn deplina lui negativitate, ca un necuvānt nichitastănescian.


Īn Bucureşti, ca model pentru toate oraşele ro­māneşti, spaţiul public sau, mai exact, spaţiul comun, a ajuns să nu fie desemnat decāt īn mod negativ. Din ceea ce e al tuturor, spaţiul comun, spaţiul public a ajuns să īnsemne ceea ce nu este al nimănui.


E tragic atunci cānd doar negaţia, doar privaţia (privare, privat, privatizare) ajunge să definească o colectivitate umană. Care, atunci, nu mai poate fi numită nici comunitate, nici societate. Ci mult adunătură, iar locul ei, īn timp şi īn spaţiu, neutru, prudent, minimal, aşezare.
Adunătură + aşezare = aşezătură.


Aici şezum şi prosperarăm şi ne īnmulţirăm cāt să putem umple măcar un continent pe la margini şi prin crăpături.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul