Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Secundariarul de mâna a doua

        Gelu Negrea

Într-un articol ceva mai recent decât omul cu acelaşi nume (Valorile Europei, în Idei în dialog nr.10 şi 11/2008), Horia-Roman Patapievici formula teza conform căreia bătrânului continent îi este specific raportul de secundaritate faţă de tendinţele coagulate în antichitate în jurul marilor centre de iradiere spirituală: Grecia, Roma... În context, autorul dezvolta o argumentaţie ingenioasă şi convingătoare în sprijinul ideii că toate culturile majore ale Europei Occidentale se plasează, programatic, în relaţie de secundariat cu aceste modele fondatoare, asumându-şi-le ca atare şi încercând să le imite sau să le cultive în chip de generoase paradigme artistice şi de civilizaţie.


Raportul despre care vorbeşte H.-R. Patapievici îşi verifică însă funcţionalitatea nu doar punctual, legitimând rea­litatea istorică a dependenţei Europei de axiologia antichităţii greco-latine, ci şi în interiorul modelului, ca formă piramidală de difuzare în trepte a imaginii şi substanţei arhetipului iniţial. Vârful piramidei este situat, fireşte, în Atena „secolului de aur al lui Pericle”, al V-lea dinaintea erei creştine – moment de suferinţă al devenirii civilizaţiei platenare pe versanţii abrupţi ai istoriei, al afirmării plenare a spiritului uman, al creativităţii izvoditoare de valori perene  ce se vor impune peste timp cu virtuţi de exemplaritate într-un impresionant număr de domenii: organizare statală, artă militară, drept, filozofie, etică, oratorie, estetică, arhitectură, arte plastice, istorie, literatură, spectacol. Miltiade sau Temistocle, Pericle, Solon, Lycurg, Platon, Aristotel, Thales din Milet, Demostene, Hesiod, Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, Phidias şi alţii de acelaşi prodigios calibru reprezintă pilonii complementari ai unui edificiu spiritual complex, în egală măsură unitar şi divers, omogen şi dia­lectic contradictoriu, pe care îl numim modelul grecesc sau elinism şi la care ne raportăm fără contenire ca la un superlativ etalon valoric, dar şi ca la o inepuizabilă sursă de deschideri spre mereu alte fertile orizonturi ale cunoaşterii. Alexandru cel Mare, obsedat de cultul mitologicilor eroi ai epopeilor homerice, îşi va asuma, în a doua jumătate a secolului al treilea î.Ch., nu doar misiunea cuceririi lumii, ci şi pe aceea de agent al implementării elenismului pe imensul te­ritoriu dintre Pella şi Gange. Aşijderea, măreaţa Romă a începutului de mileniu întâi încearcă să restaureze strălucirea modelului grecesc într-o grandioasă şi voluntară operă de mimesis cultural, devenind, la rândul său, un reper similar pentru medievalitatea şi chiar pentru modernitatea europeană. Renaşterea italiană, epoca elisabethană britanică, clasicismul francez, preromantismul şi romantismul german nu sunt decât reduplicări în regim de secundariat ale culturilor princeps cu sediul la Micene, Atena, Efes sau Roma. Şi când spun asta mă gândesc, desigur, la Dante, Byron, Goethe, Corneille, Voltaire sau Victor Hugo, dar şi la pletora de scriitori mai puţin cunoscuţi, însă numeroşi şi influenţi în epoca lor, pentru care Grecia („ţara cu măslini în floare”, cum o numea într-un poem autorul lui Faust) şi vechea Romă a lui Titus Livius, Vergiliu, Horaţiu sau Ovidiu reprezentau pattern-ul visat, idealul, canonul magistral. Amintesc câţiva dintre cei reţinuţi, totuşi, de istoriile literare: italienii Alessandro Pazzi de’ Medici, Giambattista Giraldi Cinthio, Ludovico Dolce, Gian Giorgio Trissino sau Vittorio Alfieri, spaniolii: Guillen de Castro, Cristobal de Virués, Gabriel Lobo Laso de la Vega, Alvaro Cubilo de Aragon, englezul Christopher Marlowe, contemporanul şi rivalul lui Shakespeare, francezii Georges de Scudéry, Etienne Jodelle, François Le Metel de Boisrobert, Jean de Mairet, asta ca să nu mai vorbim despre un autor de secol XIX, Gustave Flaubert, şi despre al său Salammbô, de pildă.


M-am limitat, din raţiuni lesne de înţeles, la exemplificări din literatură; efectul de secundaritate al valorilor europene se regăseşte şi în alte varii arealuri.


Român fiind, însă, şi, ipso facto, nimic din ce e Caragiale nerămânându-mi străin, simt o imperioasă tentaţie de a mă burzului la mine însumi, proclamând dimpreună cu Nae Caţavencu:  – Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa dumitale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România... Îmi pun, cu alte cuvinte, problema: cum şi unde se poziţionează cultura românească în acest creuzet istorico-geografic? Dar nu numai ea, ci şi mentalitarul colectiv autohton din solul căruia se hrăneşte flora spirituală carpato-danubiano-pontică.


S-ar zice că naţiunile tinere, de genul României, pierd prin neprezentare legătura cu originile, stabilind relaţii de secundariat de gradul al doilea cu metropolele occidentale care se substituie Atenei şi Romei: Parisul, Viena, Berlinul... Ele s-au constituit în modelele noastre după ce am reuşit să ne emancipăm de sub tutela culturii religioase de sorginte slavă şi a celei laice cu sonuri şi arome orientale (academicianul berlinez Dimitrie Cantemir este doar un exemplu...). Nadirul latent al spiritului românesc rămâne cantonat în zona cirezilor agreste  şi al balcanicului Isarlâk din care dăm prosteşte cu sâc.


Începând cu veacul al XIX-lea, când, în fine, principatele române păşesc timid dinspre evul mediu cu şalvari, ilic şi comănac către modernitate (Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gât cravatei cum să leagă nodul...), la acele capitale europene ne-am raportat permanent, chiar dacă grevaţi de un decalaj mediu de cincizeci de ani care se menţine inclusiv în contemporaneitatea imediată. La vremea lui, Maiorescu a veştejit impulsul de calchiere a modelului occidental vorbind despre formele fără fond; ulterior, Lovinescu a înnobilat această propensiune spre omologarea prin alţii sincronism, propunând-o ca legitimaţie europenistă. Fapt este că n-am găsit în dotarea noastră ontologică priviri cu bătaie suficient de lungă, capabile să ne aproprie orizonturile primordiale ale mitologiei culturale a antichităţii, către ale căror valori să aspirăm. Ne-am revendicat narcisist descendenţe etnice ilustre (noi de la Râm ne tragem...) fără alte argumente în afara filiaţiei lingvistice. Importantă, desigur, dar insuficientă. Rechizitoriul eminescian din finalul Scrisorii a III-a (Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!/ I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!) este drastic, dar, în ultimă instanţă, corect, mai cu seamă în dimensiunea sa retoric-interogativă. Nu, din păcate, nu suntem urmaşii Romei decât, cel mult, în variantă parodică. Corespondentul epopeii latine Eneida este, în literatura română, Ţiganiada, poemation eroi-comico-satiric post-modern avant la lettre...


Nici modelul grecesc n-a prea făcut pui viguroşi prin ograda noastră, chiar dacă între cărţile populare care au circulat pe plai mioritic în protoistoria culturii naţionale s-au numărat (neproductiv) „vestit-Alixăndrie” sau Odisia lui Omir. De altfel, şi alte materii de import au avut o soartă identică din perspectiva valorificării creatoare. Sau, cum bine spune G. Călinescu: Din Alixăndrie n-a ieşit romanul lui Alexandru, descinderile infernale n-au găsit un Dante Aligheri, poveştile despre uriaşi n-au fost prelucrate de un Pulci, Rabelais sau Swift, naraţiunile sinodale n-au avut norocul unui Boccaccio, romanele educative n-au inspirat un J.J. Rousseau, jitiea sfântului cuviosului Antonie n-a întâlnit un Flaubert...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul