Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nicio zi fără serial

        Iorgu Drăghicescu

Alo, Da! Hai, mamă, zi repede că începe serialul! Eee, nu e vorba că mă deranjezi, dar nu te-ai învăţat şi tu odată că la patru e serialul. Bine, mamă, hai, sună-mă mai târziu, bine? Pe la şapte aşa, că încep şi ştirile la cinci şi e şi domnul Măruţă. Bine, te pupă mamaie! Pa, pa.


De fapt, are dreptate femeia. Ar fi cazul să ştim cu toţii, de la şcolar la pensionar, că în fiecare zi, de luni până vineri, de la patru la cinci, e SERIALUL. De Andreea Esca îţi place, nu-ţi place, la Dansez pentru tine te uiţi, nu te uiţi... dar serialul - vrei, nu vrei - şti că e tot acolo. E un adevăr general valabil al realităţii noastre. O lege nescrisă a televiziunii şi nu numai... o lege a firii deja. Dacă se întâmplă să fie patru şi serialul să nu înceapă, e la fel de probabil ca soarele să nu mai răsară mâine dimineaţă. E imposibil să nu fi văzut măcar cinci minute dintr-un episod, să nu ai un prieten care l-a urmărit 3-4 ani în gimnaziu/liceu/facultate, o bunică sau o mătuşă fan declarat şi la fel de puţin probabil e să nu ştii cum arată Victor Newman.


O dată pe săptămână dacă te uiţi, eşti la zi cu toate intrigile. De fapt, important e să ştii cine e în spital sau în închisoare (trebuie să fie unul bolnav sau judecat pentru ceva... cel puţin de 15 ani aşa e). Nu contează că ai fost plecat în vacanţă două săptămâni şi ai pierdut sărutul dintre Sharon şi Brad; peste maxim două zile, precis are unul din ei remuşcări, cu ocazia asta vezi flashback-ul şi înţelegi imediat de ce Sharon s-a purtat aşa rece cu Nick. Important e să nu ratezi aşa-numitele „morţi spectaculoase” - o explozie, un avion care se pră­buşeşte, o maşină care dispare în junglă, o barcă scufundată; evident, toate astea doar povestite cu lux de amănunte, pentru că nu vedem mare lucru din eveniment. Şi asta, pentru că e nevoie de ambiguitate. Cum de ce? Se vede că nu urmăriţi serialul... pentru că personajul nu moare de fapt. Dispare preţ de două-trei sezoane (probabil, actorul respectiv are un alt proiect) şi apare când ţi-e lumea mai dragă şi când taman ce uitasei de el, pentru a distruge fericirea fostei iubite care e pe punctul de a se mărita cu duşmanul lui de moarte. Cu fiecare revenire pot apărea şi surprize - nu în scenariu, ci în distribuţie. Dacă eşti începător în descurcarea iţelor din Genoa City, nu te deranjează de fel actriţa care o interpretează pe Victoria. E simpatică, drăguţă, are prestanţă de doamnă directoare... în fine, nu e nevoie de mari calităţi pentru a face faţă cerinţelor. Una peste alta, dă bine pe sticlă şi asta contează cel mai mult. Da, dar când ai state vechi şi ai prins-o acum doi ani pe cealaltă actriţă care o juca pe Victoria, cum să nu îi duci dorul?


Cam asta se întâmplă. Ştiţi, nu? Vreţi să vă povestesc de relaţia dintre Jack şi Phillis, de concurenţa dintre Newman Enterprise şi Jabot Cosmetics, de restaurantul Ginei, de cum era să o omoare Sheilla pe Lauren, de ce a ajuns John la 117 ani în închisoare? (Despre toate astea am aflat din două episoade care mi-au servit drept cer­cetare împreună cu informaţiile preţioase venite de la o prietenă care mi-a spus cu mare satisfacţie cum a reuşit să „se lase după 10 ani”.) Fie că urmăriţi serialul şi ştiţi foarte bine despre ce vorbesc, fie că încă vă opuneţi cu înverşunare să vedeţi măcar un episod, nu are niciun farmec să enumăr la infinit poveştile şi interdependenţele din film. În fond, totul se reduce la combinaţii de „n” luate câte „k”, permutări de cupluri şi arajamente între corporaţii. La volumul de personaje la care s-a ajuns (bătrânii nu mor în acest serial, iar copiii se nasc unul pe sezon), la încâlceala de relaţii şi mai ales la numărul de episoade (8.000 şi ceva în State, 4.000 şi ceva la noi), e greu să mai inventezi alte situaţii. Aşa că se iau datele problemei şi se rearanjează, astfel încât toată lumea s-a culcat cu toată lumea (mereu din iubire), toată lumea a fost/este prietenă cu toată lumea, inutil să spun că toţi se cunosc între ei.


Şi totuşi... de ce nu ne plictisim? De ce ne uităm? Motive de ordin intelectual nu prea am reuşit să adun, la capitolul extra artistic, în schimb, stăm bine: băieţi şi fete frumoase la tot pasul - tineri, plini de energie, de sentimente pure şi calde. Feţe plăcute au mai toţi actorii. Dive bine îmbrăcate. Interioare cu bun gust. Aranjamente florale viu colorate. Petreceri cu fast o dată pe lună. Bine şi doar pentru asta să petreci o oră pe zi, zi de zi, timp de 15 ani, cu ochii în televizor? Iniţial, asta e. Apoi, ceva din nostalgia Dallas-ului, plăcerea de a vedea o lume pe care abia o descoperi şi, încet-încet, te trezeşti implicat în poveste. Poveste la modul generic vorbind, pentru că, între timp, s-a schimbat şi reorganizat. Îi cunoaştem pe Victor, Niki, Jack, Ashlley, Paul, Jill, Neil, Drucilla, copiii şi nepoţii lor de-o viaţă. Zilnic, intrăm în vieţile lor şi suntem nevoiţi să ne implicăm sufleteşte în fiecare succes sau eşec în dragoste prin care trec de la un episod la altul. O cred pe prietena mea când spune că dă dependenţă. E vorba şi de obişnuinţă, de tabieturi sau de rutină. Cu toate astea, serialul are un public constant, iar posturile concurente nu au nicio şansă când vine vorba de rating. E leader-ul incontestabil. Pare reţeta succesului absolut şi, ce e şi mai curios, nu dă semne de îmbătrânire. Ei, nu v-aţi dat seama încă despre ce serial e vorba?! E Tânăr şi neliniştit.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul