Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Singur, la Cantonul 248

        Ioan Holban

Un jurnal liric al stărilor, senzaţiilor şi, mai ales, al poziţiei fiinţei īn lume scrie Liviu Ioan Stoiciu īn cartea sa recentă, Pe prag (Vale-Deal) (Editura Cartea Romānească, 2010); aici, la fel ca īn urmă cu treizeci de ani, īn La fanion (1980) şi, apoi, īn fiecare din cele douăzeci de volume de poezie, publicistică, proză, pe care le-a tipărit, Liviu Ioan Stoiciu scrie despre sinea sa, reīnnoind ştirea de pe vremea Cantonului 248, conform căreia fiinţa golită de conţinut, avīnd consistenţa ceţii ridicate pe o arătură, păstrează gustul cenuşii după ce va fi fost arsă de singurătate „pīnă īn măruntaie”. Vestea nouă e că, acum, la „vīrsta a doua”, nu se mai simte bine singur, „numai cu mine īnsumi”, ia un nume cu vagi rezonanţe blagiene, Vale-Deal, īntr-o logică a deriziunii unde se cuprinde şi „spaţiul mioritic”, vrīncean, al copilăriei şi eternei reīntoarceri şi, īn acord cu noua vīrstă, de bronz, īşi dă alte sfaturi, deşi drumurile rămīn ale repetiţiei şi uzurii (cum e traseul Dealul Mitropoliei - Parcul Carol din Acelaşi traseu), iar eul, depus īn el īnsuşi īn mai multe straturi, stă la fel, ghemuit-strīns pe dinăuntru: „Ai răbdare cu tine, Vale-Deal, oricīt de prost ar merge/ lucrurile: ura altora la adresa ta,/ sau indiferenţa, sau frustrarea, sentimentul de ratare/ te/ vor ţine īn viaţă pīnă la 85 de ani - sau/ vrei să trăieşti mai mult? Nu. Vrei să prinzi numai/ apocalipsa din 2012? Să nu uiţi să-ţi/ iei pastilele. Şi nu ezita/ să-ţi priveşti īn ochi micul vierme - să te vezi/ īn amănunt īn el. Mīndru şi/ plīngăcios, aşa cum te cred alţii, distant,/ demn de milă. Aparent,/ fără ieşire...” (Micul vierme).


Īntr-un pertinent articol sintetic despre autorul admirabilelor Postospicii, Andrei Terian desluşeşte trei straturi concentrice ale evocării: „memoria biografiei (evenimen­tele din «Anii LIS», notate cu exactitate şi fervoare), memoria istorică (avatarurile satului natal īn perioada comunistă) şi memoria preistorică (regresiunea īntr-un tărīm arhetipal)”. Dintre acestea, doar primul strat, cel al „anilor LIS”, a rămas neschimbat; după primele cărţi şi, mai ales, īn Pe prag (Vale-Deal), viziunea poetului schimbă, chiar dacă nu radical, dar īn nuanţe semnificative, structura celorlalte două niveluri; memoria istorică include acum trauma severă a Revoluţiei şi, līngă satul din fostul regim, e oraşul īn tot derizoriul său postrevoluţionar, īn timp ce „memoria preistoric㔠iese din mitologie şi recuperează un substrat „păgīn” al obiceiurilor, credinţelor şi superstiţiilor de tot felul, aducīnd alături vraja şamanică a cutărei babe care descīntă de urīt şi sugestia mărturisirii sentimentului religios pentru că, iată, „după Revoluţie merg īn fiecare zi de sărbătoare la biserică”, spune Vale-Deal īn Jasp. Deşi e o carte unde, iarăşi, „peste tot - numai eu” şi unde poetul notează cu aceeaşi exactitate evenimentele unui calendar interior al patimilor, plictiselii şi singurătăţii (duminică, 4 iulie, stă pe treptele unui oficiu poştal şi ridică din umeri „absent”, pe 4 februarie 2009, e o vreme primăvăratică, prielnică plictisului şi unor constatări de genul „nu cred că am să duc dorul acestei lumi”, pregătindu-se să tragă dintr-o gaur㠄şopīrla anului 2012”, cīnd va fi apocalipsa, cum scrie īn Micul vierme), nu vom găsi īn Pe prag (Vale-Deal) nici un autoportret conform canonului, ci notificări privind poziţia fiinţei, vizīnd sinteza memoriei bio­grafice, astfel: „īmi īntīrzii pe aici răsuflarea, nu ştiu de unde am/ venit, nici pentru ce: probabil, sunt/ numai un martor al acestor vremuri. Sunt atent la/ ce mi se īntīmplă, pot să mă/ mărturisesc: dar nu văd īn profunzime şi nu cred că/ merită risipa făcută cu mine, fiindcă nu/ reţin nimic deosebit, am o memorie pe care nu poţi/ să pui bază. Experimentul cu prezenţa/ mea, din anul 1950 pīnă azi, pe pămīntul Romāniei,/ a eşuat, nu īnţeleg rostul/ continuării lui. Am ajuns demult īntr-un unghi mort,/ īn care nu mai găsesc răspuns nici la/ īntrebări simple. Degeaba īncerc să-mi distrag/ atenţia, să plec de acasă sau să mă/ ascund īn mine/ īnsumi, peste tot, secundă de secundă, mă urmă­reşte/ subconştientul, el are legătură directă/ cu sursa de energie/ universală. Mi-am pierdut singur urma... Am/ lăsat uşile să se trīntească īn/ spatele meu, intrat īn cine mai ştie ce fierbinţeală/ şi euforie. Am lăsat scris că trebuie/ să fiu căutat īn altă parte, pus la īncercare, īn caz/ că uit de mine - şi? Nimănui nu-i pas㔠(Nimănui nu-i pasă).


Experimentul prezenţei pe pămīntul Romāniei, din anul 1950, īncepe, īn fapt, īn casa bunicilor unde Vale-Deal descoper㠄urcuşurile şi coborīşurile”, comunicarea cu exteriorul prin cele cinci simţuri (Baţi la porţile celor cinci), porţile de intrare/ieşire din trupul poemului īnsuşi, identificarea fiinţei poemului (sau a poemului ca fiinţă, cu trupul şi sufletul său) fiind una din ţintele de totdeauna ale liricii lui Liviu Ioan Stoiciu. Raporturile nu tensionale, ci de complementaritate īntre fiinţă şi sinea sa sīnt foarte importante pentru că ele nu doar circumscriu temele şi motivele poetice, dar, īn cazul unei lirici elaborate cum este aceea a lui Liviu Ioan Stoiciu, care īşi construieşte, atent la fiecare detaliu, arhitectura textului (un „joc de construcţie”, scrie poetul), explică legăturile dintre două niveluri esenţiale ale imaginarului; fiinţa stă pe prag, nici īnăuntru, nici īn afară, īntr-un balans baroc şi, constatīnd „īn fiecare zi că rămīn cu mult īn/ urma mea, mai exact īn urma/ a ceea ce e nedefinit īn mine, rămas pe prag”, caută cu febri­litate un „schimb de energie”, cum spune īn poemul Au fugit īn faţa locomotivei; energia din palmă, energiile ancestrale, excitarea magnetică, sursa de energie universală, puterea apelor subterane, electricitatea din natură şi din creier, prezenţa unor forţe de neīnţeles, deplasările de particule electrice - sintagme foarte frecvente īn poemele cărţii - desemnează primul pol al schimbului energetic pe care īl caută fiinţa pentru a ajunge la sinea sa. Īntr-o altă ordine, electricitatea din creier şi excitarea magnetică amintesc de poezia penetrantistă a avangardistului Geo Bogza, dar şi de poezia disperării fără sens din La cea mai īnaltă ficţiune a lui Florin Iaru: Bogza, Iaru şi Stoiciu sīnt din acelaşi trunchi poetic. Celălalt pol se află īn substratul „păgīn” amintit mai īnainte, constituit īntr-un soi de inventar al unor obiceiuri, credinţe, superstiţii şi spaime transmise, pe căi neştiute, omului de azi care aşteaptă apocalipsa din 2012: copilului care nu vorbeşte să i se dea apă sfinţită dintr-un clopoţel, de Crăciun, sub prag, se pune un drob de sare, līngă pragul uşii se las㠄mărgeanul de la gīt” ca să se rup㠄farmecele singurătăţii”, apa sfinţită de Bo­botează are putere opt zile, noaptea, se lasă lămpile aprinse pentru a fi feriţi de duhurile rele: „tinere vase de lut, două, īngropate sub/ bīrnele acoperişului/ căzut; ea-i mīngīie lui venele pe spatele palmelor,/ el o sărută pe ochi. Tinere/ vase de lut de genuri opuse, din antichitate, pline/ cu boabe de grīu carbonizate?/ Amīndoi, el şi ea, sătui, īntorşi de la o pomană:/ surprinşi de ochiul din viitor, cīnd el/ īşi suflecă mīnecile, o ia pe ea īn braţe şi o aşază/ pe capra trăsurii. Ea care plivise cu/ o săpăligă din corn de cerb mormintele bunicilor.../ Doamne, ce īnserare/ frumoa­să: īmi e şi frică... Martor al dragostei/ lor transmise īnainte, departe,/ pīnă īn secolul al XXI-lea: rătăciţi, ei lasă/ lămpile să ardă toată/ noaptea, să fie apăraţi de duhurile rele” (El şi ea, rătăciţi). Protagoniştii schimbului energetic sīnt mirele şi mireasa, figurile lirice īnchipuind viaţa-moartea, ca īn mitologia populară de unde poezia lui Liviu Ioan Stoiciu distilează, cum s-a văzut, multe esenţe: el şi ea, rătăciţi transmit zadarnic pīnă īn secolul XXI sfa­tul de a lăsa lămpile aprinse pentru că, iată, mirele şi mireasa de acum le uită stinse, intrīnd sub stăpīnirea duhurilor rele, īn pustiul dracului; „Destrăbălată, cucută prăfuită de pe marginea/ drumului - ea, atīt de crudă/ totuşi; n-aveţi un foc? Te opreşte pe stradă, īţi/ pune mīna īn piept cu o ţigară/ neaprinsă şi te priveşte īn ochi; de la ea vine/ izvorul neliniştitor... A fost/ mireasă, īn sīn cu boabe de porumb, de grīu, cu/ sămīnţă de cīnepă, cu firişoare de līnă,/ cu păr de porc: să aibă de toate, dar zăpăcitul, mirele ei a aruncat-o īn stradă din/ prima noapte, cīnd a aflat că nu/ e fecioară.../ Mirele, fugit din spital īn ziua īn care/ īşi luase pălăria şi mersese din poartă īn poartă,/ strigīnd: «Domnule, vă rog, dacă/ sunteţi bun, să poftiţi/ pe diseară la noi, la nuntă»... Stīnd/ şi azi steagul mirelui, furat, folosit drept prosop,/ īn colţul odăii unde ea/ le satisface pofta clienţilor. Dusă pe pustiul/ dracului (ajuns īnjurătură)” (O destrăbălată). Atīt a mai rămas din energia ancestrală, din „mormīntul civilizaţiilor”, surpat definitiv īn deriziune şi grobianism: „«No, cīnd am vinit īn casă, ce crezi?/ Nevastă-mea citea din ceva ziar, şi-mi zice: tu/ ştiai că noi stăm aici pe fundul mării?»/ Că-s pămīnturi scufundate pe aici... Atīta m-o bătut/ la cap, că-mi venea să-i dau una: ce/ mă interesează pe mine, fă, că stau īn «mormīntul/ civilizaţiilor»? Bine că suntem/ sănătoşi, īn putere, că e cald şi avem ce mīnca/ şi ce bea. Restul... După care am īnţeles/ că ea mi-a bătut un apropo, aşa că am luat-o pe după/ cap şi.../ Acolo, după şură. Am stat anīndoi pīnă/ cătră ziuă, am pupat-o./ Mamă, mamă, ce-am mai pupat-o!” (Mi-a bătut un apropo).


Īn logica internă a poziţiei fiinţei īn lume, pe care o fi­xează experimentul prezenţei īn Romānia, din 1950, tema-pivot a poemelor din Pe prag (Vale-Deal) este aceea a marginalităţii; īn Bucureşti, izolat „pīnă pe Dealul Mitropoliei”, īn satul copilăriei, undeva, līngă Adjudu Vechi, īn preajma celebrului Canton 248, „īn camerele cu gratii la ferestre,/ ferestre urīţite de pete de umezeal㔠sau la Neptun, după gardul „vilei goale a lui Ceauşescu”, īntr-o zi posomorītă, fiinţa experimentează mereu unghiul mort, singurătatea, plictiseala, uzura, zilele din oxid de carbon, metan şi amoniac, percepīnd lumea ca pe un spectacol carnavalesc; eliminat din jocul substanţial al schimbului energetic, realul se identifică īn atmosfera unui spital unde nebunii cīnt㠄foaie verde, laba gīştii” şi se bat pe sacii plini de ciori, pe o scen㠄a poftelor scīrbavnice”, instalată pe un rimbaldian vapor „cu cărbuni”, cu oameni morţi de băutură sau la īnmormīntarea unui pitic unde bocitoarea zice despre mortul care īşi uda florile cum c㠄A fost/ un domn mare, cu gagici mişto, cel/ mai frumos dintre pitici”.


Realul, exterior ecuaţiei care uneşte fiinţa cu sinea sa īntr-un schimb energetic este un univers aspru, golit de sens, cu oameni-fantoşe, ecorşeuri mişcīndu-se abulic, fără ţintă, ieşiţi din timp: o tīnăr㠄drăguţă, bine mirositoare” - un vestigiu, zice poetul - vine de la prăşit, īşi spală picioarele şi īncalţă pantofii „de oraş” pentru a merge niciunde, o alta aşteaptă zadarnic o noapte de dragoste, „fostul politic” merge la „furat de buruiană”, străbunica face o mămăligă care o să aibă cocoloaşe, iar oamenii au dat foc la mirişti, după ce a bătut piatra „īn trei rīnduri” şi au īngropat grīul; īn satul mioritic al blagianului Vale-Deal timpul pare īncremenit, īnvīrtind īn gol morişca gesturilor şi vorbelor năclăite īn uzură şi plictis: „ce mai faci? Ia, mai plivesc şi eu nişte pătrunjel.../ Ai dejugat boii? I-am dejugat; şi le-am/ dat coceni să mănīnce pīn-or să crape... Nu crapă/ ei aşa, cu una, cu două; bre, dar şi la matale/ sunt viermănoase prunele anul ăsta. Plus că strigătele/ cucuvelelor sunt lungi şi ele anul ăsta... Ai/ tutun? N-am. Dar duhneşti a/ tutun, nu glumă, īl ascunzi. Ba duhnesc a sudoare,/ nu ţi se pare? Am fost şi am/ cules ciuperci: bureţi, burta oii, roşioare... Da’/ pīinişoarele/ nu erau mīncate de melci? Dă din cap... Pe deal erau/ pălăvragioaice, săreau din copac īn/ copac, m-au speriat, am fugit pīnă aici: femei goale,/ păroase, ţipau să le las īn pace pīinişoarele,/ aveau sīnii pīnă la brīu... Zău?/ degeaba, dacă pălăvragioaicele ălea nu te-au atins/ cu văpaia lor...” (Duhneşte). Acestea sīnt īntīmplările din sat, īn vreme ce la oraş, īn faţa blocului, femeile fac bulion, iar bărbaţii afumă şuncă; estimp, Revoluţia, „Jos comunismul!” şi un scamator vestit care avertizează altundeva, īn biografia lui Vale-Deal, asupra schemei mentale īn mizerie; „e o schemă mentală īn mizerie - ridică degetul, e/ o boală de care nu mai scapi, mai rea/ decīt reumatismul. E o/ īntruchipare a dezordinii, asupra căreia e mai bine/ să nu te opreşti, că te devoră. E un/ scamator scăpat din poveste, din care mult mai este./ Ce poveste? E o schemă/ mentală.../ Fetiţa luată de viitura pīrīului boceşte, agăţată/ īntr-o răgălie; ce/ poveste? «Scamatorul viiturii m-a scăpat de la/ moarte». Ce vă spuneam eu?/ E o schemă mentală la mijloc, īn mi­zerie... Īn/ mizerie: forme, sunete, duhori,/ miresme, atingeri. Toate, la cheremul celui ce prinde,/ celui ce dă drumul. După/ două săptămīni fetiţa asta se va arunca īn fīntīnă/ dacă nu aveţi grijă, mai/ spune scamatorul cel vestit - cu părul zburlit” (Scamatorul cel vestit). De schema mentală īn mizerie, spune poetul, nu se poate scăpa decīt prin schimbul energetic īntre fiinţa de pe prag, singură, īn cortul de piele şi oase, la Cantonul 248, şi sinea sa de dincolo, din lumea celor rătăciţi. Nimic mai potrivit pentru poezia lui Liviu Ioan Stoiciu decīt vorbele Ecclesiastului: deşertăciunea deşertăciunilor...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul