Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poesis

        Viorel Sâmpetrean

VIS 


Lunetiştii au venit
prin pântecul canalului de scurgere.
Mi-au spus: noi suntem aleşii-tocmiţi
(în timp ce îi priveam cum le curgeau balele sub mireasma
cagulelor).
Ei erau războinicii de decor
care veneau prin gurile de canal,
prin canalul de scurgere al sărmanului popor.


În piaţă orbul astfel spunea
(l-am văzut, pot oricând să depun mărturie):
- fraţilor, vă dau băutură, doar un deţ,
dar ea nu e de spălat
căci s-ar putea să vă rămână numele lepădat!
- trageţi o duşcă, înapoi după draperii,
am să spun că nu v-am văzut,
ca şi cum aş crede că mi s-a părut!
- fraţilor, eu îmi fac de treabă,
tocmai întocmesc o listă
cu încărcătoare de-adevăratelea,
şi nume tocmite de pus în revistă.
- vă ordon, înapoi după draperii
pentru că trebuiesc baricade,
şi înnodate nenumărate filtre
pentru ca în acest timp
prostimea să-şi construiască propriile-i morminte.
- vă ordon, noapte-şi-zi,
lăsaţi-i să fugă
ca şi cum nu ar mai fi,
lăsaţi-i să urle,
să dea foc de-ar dori, să-şi îngroape deznădejdea
în îngerii copii.


Să fi visat? doar eram pe listă
cu un Carpaţi cu două încărcătoare:
- trage, mi s-a spus, bă,
dacă aleargă cineva pe culoare.


II


1965. În satul meu era un singur televizor,
lumea plângea,
ca şi cum s-ar fi tras în popor.
Iar cantorul, cel cu televizorul,
ne-a spus că ruşii
ne-au iradiat conducătorul.


Copii, ne-am refugiat în pădurea de arini:
le-am spus: hai să prăduim, astfel
am dat iama în livadă
şi am grămădit purcoaie de poame
ca să nu mai suferim de foame.
Am tăiat păduretul,
am pus capcane din doi în doi,
ne înarmaserăm cu aprigi scaieţi
şi aveam păpădii-grenade purcoi.
Nu aveam de unde să ştim
că o pusesem de-o dictatură, în bătătură.


Apoi ne-am luat măsuri de precauţie:
Focul mic, cât o şopârlă,
fuga iepurelui şi burta plină de bureţi
şi poame răcorite în gârlă.
Dar noi visam: şi merele putrezeau
în destrăbălare,
în timp ce călăream pădurea de arini,
care pe care:
indieni, vichingi, nemţi şi alţii cu buze umflate,
plesneau burţile noastre, pe săturate.
Într-o zi ne-am trezit
cu şopârle sub cap,
nu aveau nici solzi, nici trac.
Ba, fără urmă de chin
cădeau pe noi în coliba de fân
cu cozile în sus, din senin.
Să mai spun? de atâta fructet
n-aveam habar de alte, sau de un epitet.


Am hălăduit-o până într-o zi
când ni s-a devastat
statul nostru, de copii,
de ne ieşiseră ochii din orbite
când am simţit miros de copite.
Dar nu erau copite de cerbi
şi nici găuri de apă
pe care le lasă căprioarele când sapă,
era un fel de suflu de schijă,
nu înfumurare de ger,
ne uitam înlemniţi, cu grijă
căci aveam prăduiala atinsă la greu,
aveam fâneaţă furată de dimineaţă,
aveam mure şi ciupercăraie
şi luptam cu cuţite de lemn, în războaie.
Tocmai asta era: eram în războaie
cu toate năpârcile care ieşeau din noroaie,
erau chiar războaie mondiale
cu toate planetele pe care le întâlneam în cale.
Şi aveam în secret un cod de retragere
pe curpeni sălbatici şi frăguţe în zale,
rostogoliţi în cascadă, juliţi, arboraţi
cu spaima că vom fi vreodată împuşcaţi
şi izgoniţi, noi, stăpânii colibei de fân
de un venetic care s-a declarat stăpân
peste arini, peste care doar lună
ne supraveghea ca stăpână.


După prima noapte de revoluţie
nu ne mai simţeam în stare,
aveam mere de plumbi în picioare.


III


- Să fi visat? doar eram pe listă
cu un Carpaţi cu două încărcătoare:
- trage, mi s-a spus, bă,
dacă aleargă cineva pe culoare.


- Când am clipit?
Eram lipit de geam, pătruns de somn
cum este cel atins de otrava viperei.
A venit spre dimineaţă. Regulamentar şi înarmat.
Îl văd şi acum. Mi-a spus: s-a terminat.
Nu am semnat nimic. Dezarmat
am luat-o pe jos.
Până la Arcul de Triumf.
Cârciuma era închisă, cu scânduri bătute
în ferestre.
Nu m-a oprit nimeni până în Pantelimon.
Cineva (pot să depun mărturie) m-a dus cu o maşină
care scârţâia din toate încheieturile.
Nu ne-a oprit nimeni.
Mi-a strâns mâna: crezi că nu ne mai întâlnim?


Poate, am şoptit: în coliba de fân, printre arini,
unde doar o a(lună) ne-ar fi fost stăpână.


 


 


 


 


 


 


 



IV


Înţelesesem: ceea ce era de văzut nu se vede.
Totuşi, oricine poate inventa drame (sau dramolete),
În lumea în scufundare crimele sunt discrete.
Nu mă-ntreba de-s viu
sau dacă rar se întâmplă să mai fiu,
cum rar se întâmplă să ţi se îngăduie de a privi un suflet,
în puritate. În tihnă. Şi în libertate.


E vremea:
nu întrebările ne vatămă de înţelesuri,
ci fărâma de iluzie (sub pielea nesperat de blândă a broaştei)
când este înghiţită, în fiecare secundă,
când ignoranţa se extinde fără oprelişti
precum viruşii. Undă în undă.
Există în celule desfătarea
de-a creşte în minciună.
Asta-i starea.


V


Am fost prins, într-o secundă, într-un lanţ,
la rându-i, lanţ-în-lanţ.
Eu am crezut că am fost/sunt alesul tăcerii!
Dar asta nici nu m-a întremat,
nici nu mi-a înzorzonat mâna cu ghirlande
furate din cimitire părăsite,
vândute pe trei bănuţi de viermişorii viitorilor colonişti
ai fostului ţinut numit, ehe, nimeni nu va mai ştii, România!


- Dacă aş scrie nu alesul tăcerii,
ci şobolanul care şi-a făcut culcuş
în praporul înmiresmat al cearceafului naţional,
care are rezerve să (se) vălurească, să vălurească
să vălurească et. comp.


Ei, şi (dacă) scriu:
azi-noapte am visat că intram, pribeag,
în fostele ţinuturi  în care, odinioară,
îmi răcoream tăişul unui vers într-un izvor?


Necum adăpost,
necum umbrar ţesut
din disperarea cosmică
a salcâmilor când ard sfârcurile fecioarelor
şi le aruncă spre zeii turbaţi, încremeniţi  în trufie.


Numai că azi-noapte nu am (mai) visat.
Am aflat că şobolanii au ros sigiliile
parafate cu ceară de împrumut.
Că au ros sigiliile.
(Doar) şi dar atât.
31 mai 2010

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul