Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Aproape de castel

        Ioan Matei

Locul  acela se arăta destul de prielnic tuturor închipuirilor; de-o parte a văii, vegetaţia săracă, cele câteva pâraie ce ţâşneau din stâncă, împrăştiindu-se apoi murdar printre resturile unor trecute avalanşe, crengile rupte şi copacii crescuţi într-un mod nefiresc, plini de noduri, alţii chirciţi într-o configuraţie stranie, toate dădeau locului o înfăţişare de un exotism aproape lugubru. De partea cealaltă, natura se arătase parcă mai darnică, pâlcuri de iarbă se desmierdau în bataia soarelui, pentru ca mai către vârf să urmeze legile fireşti de adaptare, transformându-se în covoare informe de muşchi, până când se pierdeau şi acestea, lăsând piatra să domine în toată măreţia ei. Era un amestec ciudat de sălbăticie şi exuberanţă, de început şi sfârşit, totul părea aici fără identitate, un tărâm izolat, încă nedescoperit, deşi jos, la numai câţiva kilometri, se aflau aşezări locuite, iar mai încoace, la intrarea în vale, câteva colibe dărăpănate aminteau de apropierea omului de aceste locuri.


Şi totuşi cineva se încumetă să treacă pe-aici. Un bărbat şi o femeie îşi purtau umbrele pe partea din dreapta a văii, se furişau pe lângă stânci, păşeau încet, apoi ea făcea salturi de pe o piatră pe alta, se oprea din când în când şi arăta cu mâna spre partea stângă a văii. Celălalt o urma la câţiva metri în spate, apoi, când femeia îi arăta ceva, se apropia de ea, se oprea la un pas şi rămânea acolo, privind în direcţia indicată. Acum, femeia se oprise şi arăta cu mâna întinsă spre colibele de jos.


- De fapt, localnicii le spun aşa, noi am asimilat termenul. La început chiar râdeam de ei pentru că pronunţau într-un fel... cum să vă spun... dulce, nostim... da, chiar aşa, conacili, aşa spuneau ei. Mă rog, în gura lor sună altfel, eu nu pot să pronunţ, ardeleancă după mamă... În orice caz, sunt nostimi, o să-i auzi şi dumneata.
- Oameni...
- Da, sigur! Dacă-i întrebi de etnie, fiecare îţi răspunde în alt fel... o adunătură...
- Sună urât!
- Zonă de interferenţă sau cam aşa ceva. Acum însă au ajuns la un fel propriu de a se exprima, un dialect al lor, nu e greu de înţeles, câteva zile, apoi... Dar, oricum, pe-aici oamenii se întâlnesc destul de rar.
- Îi studiaţi?
- A, nu! În schimb, am făcut nişte cursuri în anul doi, habar nu am cum se numeau, nişte chestii folclorice, particularităţi de limbaj, dialectologie... Credeam că n-o să-mi folosească niciodată, dar uite că imprevizibilul, poate neşansa, poate... Dar cred că ar fi mai bine să ne cunoaştem. Mă cheamă Silvia.


Celălalt îşi duse mâna la frunte, părea că vrea să se şteargă ori să-şi amintească ceva, după care ocoli femeia şi o luă înainte. Silvia rămase câteva clipe cu mâna întinsă, apoi îşi întoarse capul spre el, îl văzu alergând cu mare greutate, speriat, vru să-l strige, îşi dădu seama că nu-i cunoaşte numele şi hotărî să-l urmeze. Îl ajunse repede din urmă, celălalt se opri şi el, era plin de sudoare, respira greu şi privea către femeie cu oarecare teamă. Silvia se întoarse, se depărtă câţiva paşi şi privi din nou în vale.


- A, uite, veniţi aici, de-aici se vede unul chiar bine! Ooo, dar nu vă fie frică, daţi-mi mâna… aşa, uitaţi-vă acolo, lângă bradul acela înalt, chiar sub stâncă, vedeţi? E, de fapt, o casuţă din lemn acoperită cu paie... o cocioabă.
- Un fel de colibă, o colibă mai solidă!
- Da, chiar, o colibă. Asta pentru că cei de jos nu locuiesc în ele decât vara, o lună, două. Au case în sat, acolo stau aproape tot anul. Refugiul aici e un mod al lor de a se izola uneori, sau, de ce nu, poate chiar un fel aparte de a-şi manifesta libertatea, încercă Silvia să filozofeze ieftin, sperând că astfel va scoate mai multe de la străin.


El însă se aşeză pe o piatră într-o poziţie ciudată, îşi puse mâinile peste faţă şi rămase aşa câteva clipe. Silvia îl privi mirată, începuse să-i fie frică, apoi se aşeză şi ea câţiva paşi mai încolo. După un timp, străinul îşi descoperi faţa şi se uită în jur. Avea o privire stranie, înceţoşată, broboane de sudoare îi acopereau fruntea şi-i alunecau uşor până sub bărbie, iar mâinile începură să-i tremure. Când o văzu pe Silvia îşi acoperi din nou faţa şi începu să plângă înăbuşit. O înlănţuire de gânduri şi imagini îi treceau acum prin faţa ochilor, îl învăluiau apoi într-o dezordine halucinantă, ca un foc de artificii a căror explozie se petrecea undeva sus de tot, iar de acolo ţâşneau flăcări ciudate într-un şuvoi ameţitor şi ameninţător, asemenea unei ploi de grindină care se întâmplă să te surprindă pe un câmp deschis, fără niciun fel de apărare. Şi poate că tocmai atunci în fiinţa lui s-a întâmplat ceva deosebit, ceva care i-a deblocat anumite mecanisme, redându-i parţial identitatea, percepţia sinelui, la început într-un mod biologic, aproape palpabil, pentru ca mai apoi raportul cu sine să se diversifice, să se extindă, nu fără efort, în trecut, având astfel posibilitatea reconstituirii unei biografii. Şi totuşi amintirile, întâmplările ce i-ar fi putut defini o anume stare anterioară, o bucată a existenţei lui, toate acestea nu aveau o curgere cronologică, nici nu voia asta, dar le dorea mai limpezi, ceea ce i-ar fi creat o anumită siguranţă în receptarea şi interpretarea lor. Dar nu, acestea apăreau sub forma unor avalanşe, aveau o cădere abruptă şi fragmentară, fapt care îi sporea şi mai mult spaima, făcându-l străin şi, în acelaşi timp, părtaş la cele întâmplate. Se gândi la Silvia, prezenţa ei îl liniştea oarecum, ar fi vrut să i se destăinuie, dar îşi dădu repede seama că nu o putea amesteca şi pe ea în chinurile lui, mulţumindu-se totuşi să-i confere statutul unui partener imaginar în dialogul ce avea să urmeze. Nu era propriu-zis un dialog, cât o rememorare a unor trăiri anterioare, a căror declanşare se produsese în momentul în care Silvia îi pomeni despre libertate. I se păru un cuvânt nou, ciudat, şi poate că nu el a fost cel care a descoperit cuvântul, cât el, acest cuvânt l-a avertizat, scoţându-l din amorţeală. Prima imagine care începu să se lege în mintea lui, fără însă prea multe elemente care să o definească, asemănându-se mai degrabă unor secvenţe decupate din pelicula unui film, fu aceea a unui grup pregătit de plecare, un grup fără identitate, venind de nu se ştie unde, îndreptându-se spre ceva necunoscut. Bărbaţi şi femei grupaţi după cine ştie ce considerente, poate după locurile ce urmau să le aibă în dormitoare ori prin faptul că se cunoşteau între ei - atât cât se puteau cunoaşte dintr-o relativ scurtă convieţuire anterioară -, cu toţii păreau acum o masă inertă de carne şi haine şi căşti albe şi negre, tăcuţi şi inofensivi. Dar asta nu ţinea mult, la cel mai mic semnal, masa aceea inertă începea să şuşotească, să se mişte, se deplasau cu toţii o dată, ca la o chemare ascunsă, prindeau curaj, apoi se opreau din nou, însă nu brusc, nu, în acele momente se crea o departajare, se formau grupuri, optimiştii, care gesticulau, făceau presupuneri, anticipau fiecare moment susţinându-l cu argumente ce păreau logice până la un punct, până când interveneau ceilalţi, pesimiştii, blazaţii, cei istoviţi şi care anulau totul cu un singur argument la fel de logic, de convingător. Şi din nou se schimbau discuţiile, idealul, ţelul suprem, cel care îi unea de fapt, dispărea şi aceasta, făcând loc micilor şi banalelor bârfe spuse cu duioşie, alternând pe alocuri cu atacuri tăioase şi luări de cuvânt ce se voiau pertinente, apoi totul se cufunda în linişte şi deznădejde, fiecare se retrăgea în sine, la problemele lui, la viaţa lui, dar ăsta era de fapt momentul când se încărcau bateriile, se întăreau convingerile, pentru ca, nu după mult timp, să urmeze fireasca revărsare... Aici şirul întâmplărilor se opri brusc. Vru să-şi mai amintească ceva, un lucru cât de mic, o întâmplare în care să se regăsească şi el, ceva prin care să-şi demonstreze dacă nu adevărata identitate, măcar prezenţa lui într-un anumit loc, să fie legat de ceva anume, avea nevoie de o justificare pentru golul pe care îl simţea, iar acesta odată umplut şi-ar fi putut reconstitui întreaga biografie. Aşa, însă, se asemăna unui edificiu plin de găuri care se putea dărâma în orice moment. Mai stătu câteva clipe jos, în poziţia aceea ciudată, chircit, cu faţa acoperită şi capul pe genunchi, apoi îşi descoperi faţa, îşi şterse lacrimile, se ridică şi, fără să spună niciun cuvânt, o luă înainte. Silvia îl urmă şi ea tăcută. Începuse să-i fie cu adevărat frică, pornise la drum cu un străin, îl întâlnise, de fapt, întâmplător la intrarea în vale, atunci prezenţa lui o bucurase, nu mai era singură, dar acum era neliniştită, ar fi vrut să se întoarcă, era însă prea târziu şi, oricum, ţinea să vadă castelul. Auzise de câteva ori povestea lui, întotdeauna în alte variante, cei care o istoriseau o ştiau şi ei de la alţii, de fiecare dată apăreau elemente noi în descriere, singurele indicii ce se păstrau în toate acele relatări erau coordonatele ce-i localizau aşezarea: la ieşirea din vale, în partea dreaptă a muntelui, pe cel mai înalt vârf, numit şi „Scaunul Domnului”, asta pentru că, deşi foarte înaltă, stânca fusese retezată, cum spuneau localnicii, de sabia unui mare domnitor. Povestirea avea şi alte variante, unii spuneau că o vreme castelul ar fi fost transformat într-un sanatoriu pentru boli psihice, se făceau experimente cu deţinuţii politici, iar că după câtva timp cei de acolo l-au dărâmat şi au fugit cu toţii nu se ştie unde. Acum, însă, ea era aproape de aflarea adevărului. Îl ajunse din urmă pe celălalt şi intră în vorbă cu el.


- Să ne grăbim, spuse Silvia. Poate ajungem şi la castel. Cineva din sat mi-a spus că în vârful muntelui se află un castel, unul vechi de câteva sute de ani. Aş vrea mult de tot să îl văd. Se spune că, acum câteva secole, Vlad Ţepeş ar fi avut aici o întâlnire cu conducătorii unor oştiri străine. Alte amănunte nu se cunosc în acest sens, ipoteza nu poate fi dovedită cu nimic, aşa că rămâne legenda. Ce-a fost cu adevărat nu se ştie. Cert este că localnicii au un mare respect pentru domnul Ţepeş, îl divinizează chiar.


Celălalt se opri, o privi pe Silvia oarecum întrebător, avea faţa luminată, părea că a descoperit ceva, apoi se posomorî din nou şi o rugă să se oprească.
- Cum spui că se numea domnitorul acela?
- Vlad Ţepeş. Toată lumea a auzit de el!
- Da, da... Vlad... numele domnitorului, rosti celălalt mai mult pentru sine.
- Dar ce s-a întâmplat?
- Nimic. Să mergem.


Silvia se conformă, îi răspunse aprobator şi o luă înainte. Celălalt o urmă abătut, Silvia îl auzi bombănind în spatele ei, nu înţelegea însă nimic, se gândi iarăşi la castel, nu mai era mult până acolo, erau aproape de ultimul şi cel mai înalt vârf, poate că totuşi nu o să i se întâmple nimic.
Din nou în mintea celuilalt începură să se înfăţişeze imagini stranii, înspăimântătoare, însă de data aceasta simţea o senzaţie liniştitoare, ele puteau fi localizate, îşi amintea bine câteva scene pe care începu să le analizeze.


Întâlnirea aceea de la sanatoriul din vârful muntelui, loc de refugiu la ultima cotă, pregătiri, cunoştinţe, speculaţii de tot felul, adunarea în sala de exerciţii - multă vreme nu a putut înţelege de ce nu se folosea platoul din faţă, aer curat, libertate de mişcare -, alinierea, aglomerarea, de fapt, comenzile scurte şi sacadate ale paznicilor, un, doi, trei, nimeni nu iese din formaţie, gândiţi-vă la un marş triumfător la capătul căruia se află, ne aşteaptă izbânda, ultimă şi definitivă, purificatoare şi veşnică, undoitrei... Fuga în wc în timpul exerciţiilor, vomitatul - aşa trebuie, li s-a spus, este bine pentru cine vomită, pentru cine poate vomita -, icneli, ţipete înfundate, perioada de acomodare, întotdeauna începutul... pudoare, fals, apoi minunea se făptuia la vedere, nu se mai ascundea nimeni, undoitrei, capul spre stânga, felicitări, numărul nouă, foarte bine, felicitări, numărul cinci şi urmaţi-le exemplul, iar mozaicul se umplea de bube care la sfârşitul exerciţiului se întindeau ca o rană în toată sala, până la pereţi, pleosc, pleosc, pleosc, şi toţi mărşăluiau în spectrul acela lipicios şi puhav, în starea aceea de scârboşenie generală...


Îşi aminti de Silvia, o căută cu privirea, ea era acum departe, ajunsese aproape în vârful muntelui, încercă să o strige, dar se pomeni pronunţând alt nume. Izbucni atunci într-un plâns adânc, zgomotos, îşi ridică mâinile în sus, se învârti de câteva ori în loc strigând cu toată puterea Victor, Victor, Victoooooorrr, după care se întoarse şi o luă la fugă în jos, către colibele din vale.
Silvia se opri şi ascultă ecoul care venea din ce în ce mai stins până la ea, apoi porni către vârf. Soarele era acum la asfinţit, mai avea puţin până la Scaunul Domnului, iar către seară trebuia să ajungă înapoi acasă.
 
Sfârşit

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul