Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Schisme

        Florin Logreşteanu

Când îşi uniră fulgerele, serafimul şi heruvimul au promis pământenilor dreptatea şi adevărul. Glasul lor s-ar fi auzit dinspre cer, în schimb el venea din ape. Iluminarea inteligenţei turmelor s-a produs târziu, când deja trăsnetul se dezlănţuise şi în Arena Metropolitană pătrunseseră în locul îngerilor maimuţele exhibiţioniste.


Pe Neghibaur, spectacolul nu-l mai miră, nu-i stârneşte nicio reacţie; este acelaşi de o bună bucată de timp, cu alţi actori în roluri identice; o telenovelă care pare că nu se va sfârşi niciodată...


O vreme, serafimul şi heruvimul se simţiseră solidari; uniseră apele cerului şi apele pământului într-un singur curs. Le orientaseră spre albia îmbâcsită de reziduuri poluante a Râului Metropolitan. Bunele intenţii au inundat mlaştinile, vadurile desecate în mod natural şi canalul colector în care Marele Metropolitan transformase râul din raţiuni practice. Tone de deodorant au fost pulverizate peste metropolă. Mirosurile pestilenţiale ale gunoaielor au fost astfel înăbuşite fără ca sursa bogată în substanţe nutritive pentru maidanezi să fie îndepărtată. Nu s-a dorit, dar nici n-ar fi fost cu putinţă. Metropola se afla la răscrucea dintre Orient şi Occident, simbioză profitabilă în istoria locului. Dragostea pentru animalele fără adăpost are aici rădăcini mitice. Doi heruvimi contemporani citează surse credibile: ieri, ciobanul însoţit de câini credincioşi pe cale de zi şi de seară, urcând şi coborând dealul... Sprijinindu-se în bâte puternice de lemn de fag sau în baltag; astăzi pe conturile bancare ale Metropolei sau de aiurea...


„Mitul narează despre oaia vorbitoare, aude Neghibaur. Între timp, berbecul totemic a luat chipul baciului metropolitan şi ne ademeneşte în turmă...”
„Mizează pe oile rătăcite şi proaste...”
„Mizează şi pe tine, Neghibaure...”


Bătrânul îşi acoperă urechile cu palmele, polifonia de voci îl oboseşte: se cuvântă într-un limbaj necunoscut lui; silabele nu au coerenţa obişnuită. Cuvintele Pilduitorului îl descoperă înlăuntrul lui, ca un melc în propria cochilie. I-a ghicit opţiunea, Dumnezeu ştie cum, şi aşază punctul pe i fără nicio precauţie...


Marelui Metropolitan îi plac spaţiile pline, nesfâr­şitele întinderi. Tangajul navei nu-i mai produce demult o impresie; stabilitatea se află numai în mlaştini şi el o ştie mai bine ca oricare altul. Ceea ce-l coboară în ochii Sera­fimului-secondant îl înalţă în ochii enoriaşilor cu iluzia peşterilor subacvatice în care comorile făgăduite aşteaptă să fie scoase la lumină şi împărţite credincioşilor...


Când se crapă de ziuă, Neghibaur este tot mai nedumerit. Nu înţelege nimic, iar bucile obrajilor heruvimilor-media scuipă cuvinte cu nemiluita într-o revărsare ameninţătoare de anacolute.


Serafimul-secondant zace pe spate în fotoliul său. Camerele de luat vederi insistă  neobişnuit de mult asupra braţelor scaunului pe care falangele serafimului le mângâie calin. Doi heruvimi cu priviri de pisică nu-l scapă din ochi. Miorlăie sau torc. Serafimul nu prea înţelege. În  subsidiar, ştie că infectele creaturi îl consideră idiot. Când nu se simt suspectate, hâhâie în stilul inconfundabil al Marelui Metropolitan, în slujba căruia sunt, sub acope­rământul unui voal străveziu, ţesut din fum şi aburi calzi. Surâd mânzeşte când media descoperă că numele celor doi încep cu iniţiala Marelui Metropolitan. Este, fireşte, o întâmplare. Şi, de altfel, onomastica nu are nicio relevanţă în Arena. În treacăt fie spus, numele şi prenumele celuilalt, al Sfătuitorului, fie-i reculegerea uşoară!... avea aceeaşi iniţială…


„Neghibaure, colorează sticla cu altceva, jocul onomastic este menit să te adoarmă...”
Bătrânul o face involuntar, schimbă câteva canale până ce se hotărăşte să renunţe la spectacolul ieftin şi să se cufunde în speculaţii civice. Dar semnificaţiile onomastice ale celor doi serafimi siamezi nu-i lăsară răgazul de a reflecta şi la altceva şi se văzu determinat să o ia de la capăt. Aşadar, dincolo de diferenţele mici, de nuanţă fonetică, prin ce încercaseră să convingă mioarele carpatine cei doi păstori gemeni, Pilduitorul şi Sfătuitorul?... Marele Metropolitan şi Serafimul-secondant...


Iată-i faţă în faţă, invitaţi la cel mai ipocrit post de televiziune, gata oricând să-şi valorifice competenţele în orientarea mioarelor şi a berbecuţilor după cum suflă vântul carpatin. Iar vântul părea că suflă din toate direc­ţiile la înălţimea ferestrelor metropolitanilor mărunţi, convinşi că-şi recunosc interesele în replicile celor doi serafimi care, în mod paradoxal, la ora aceea de maximă audienţă, nici nu sfătuiau, nici nu pilduiau, ci numai se acuzau reciproc.


În mintea Marelui Metropolitan, metropola se reflectă într-un deşert de fire de nisip pe care anemicele ploi, din prognoza Serafimului-secondant, întârziau să le rege­nereze. Ingeniosul Serafim, afişând o politeţe distantă, îi amintea că, cu oarecare timp în urmă, Marele Metro­politan gândise în cu totul alt chip despre el. Este adevă­rat că atunci Metropolitanul de astăzi nu prea ştiuse să explice cum eşuase de pe oscilantele întinderi ale mării între pereţii dalaţi ai unui canal de irigaţii. Îndrugase ceva despre cormorani rătăciţi, confundând stavrizii, guvizii şi, eventual, câinii de mare, cu himerele de somon în bejenie pe râurile geto-dacice. Pe urmă acesta descoperise Râul Metropolitan şi pe el, pe Serafimul-secondant, care acceptase să-l ajute să creadă cu adevărat în fantasmele minţii sale... Marele Metropolitan râde nervos sau ironic ori ipocrit, fiindcă se simte puternic ancorat într-un sol stabil, iar celălalt pierde teren, alunecă fără să-şi dea sea­ma ce se întâmplă. Slobozeşte cuvintele înţelepte, menite să-i atragă behăitul spontan al unui segment de neignorat al mioarelor carpatine, rătăcite în viroagele munţilor, ca şi acelea intrate de curând sub stăpânirea lupilor în conti­nuă năpârlire.


„Aia e o altă realitate, las-o... Nicio aluzie la postul media care ne-a invitat... hă, hă, hă!...”
„Deocamdată, Serafimul-secondant se străduieşte să nu răspundă dispoziţiei sumbre a Marelui Metro­politan...”


„Câte episoade poate avea o telenovelă?”, se pomeneşte întrebând Neghibaur.
„Nu-mi imaginez cum de ţi-a trecut prin minte exact întrebarea pe care şi eu mi-am pus-o cândva, apoi am renunţat”, îl fixă cu priviri curioase heruvimul-cărturar.


„Curiozitatea nu-mi dă astâmpăr. Vreau să aflu când va fi acel sfârşit.”
„Niciodată. În Arena, regulile au fost stabilite şi bătute în cuie. Scenele sunt aceleaşi, actorii se schimbă între ei fără nicio tulburare autentică. Nestatornicul Hermes a ticluit un grafic cu intrări şi ieşiri în Arena, ce funcţio­nează ireproşabil.”


În interiorul camerei, aerul este cald şi foarte închis. Cu telecomanda la îndemână, Neghibaur bântuie Metropola prin canalele teve, acceptând heruvimii-media în postura de ghizi. Destinaţia lor este un topos calm, pe malurile unui râu cu ape limpezi, traversat de poduri cu nume de revoluţionari, foşti luptători pentru dreptul de a spune lucrurilor pe nume, mai puţin pentru acela de a schimba ceva, fiindcă nu ştiau cum; previziuni credibile anticipaseră aproximativ o sută de ani pentru o asemenea ispravă... În sfârşit, ascultându-i, Neghibaur încearcă sentimentul că heruvimii-ghizi alimentau în mod artificial micile focare pe care Incendiatorul le crea ici şi colo, exact în direcţia vântului ce le va amplifica şi le va răspândi mirosul de fum peste întreaga Metropolă.
„Cu ce scop?... În numele căror principii?... E bine, e rău?...”
Întrebări aiuritoare. Neghibaur ştie că Marele Metropolitan săvârşeşte doar un dans ritualic care place cel mai mult metropolitanilor; şi heruvimilor-media, deghizaţi în vestale pe perioade nedeterminate, pentru a putea supravieţui.


„Toate drumurile duc la Arena, indiferent prin ce mij­loace”, aude Neghibaur; sau se aude...
Butonează telecomanda şi mutra Serafimului-pildui­tor îl fixează cu o insistenţă ostilă:


„Ce ascunzi, omule-melc? Descifrează Neghibaur printre vorbele apăsate ale Marelui Metropolitan. Hohote de râs lasă să se înţeleagă câtă bunăvoinţă ştie să arate pentru fostul său dascăl care, în adolescenţă, i-a explicat meticulos şi cu răbdare reprezentarea grafică a rozei vânturilor... Eşti mereu nemulţumit, omule-melc, pentru că tu te orientezi în Metropola după o cu totul altă busolă decât o fac eu... Şi cu toate acestea, îmi eşti simpatic, omule-melc, fiindcă tu continui să crezi, fatalmente, în ceva... Hă, hă, hă!... În ceva ce bănuieşti tu că eu îţi ascund... Hă, hă, hă!...” şi Marele Metropolitan se face nevăzut.


„Unde ai dispărut? Neghibaur se precipită, îi este teamă că altădată nu va mai găsi curajul să-i pună întrebarea pregătită de mult în gând. Secătură!... suspină ca odinioară, când Marele Metropolitan era doar un şcolar neastâmpărat, iar el, dascăl debutant, ezita de fiecare dată să se arate prea aspru cu micul rebel... Secătură, am să te urechez!...”


Omul-melc gesticulează spre sticla teve, simţindu-şi gândul nerostit ameninţat să se înece în spălătoria slab alcoolizată căreia i se face tocmai acum reclamă. Îşi dădu ochii peste cap în semn de sfidare şi se aruncă pe canapea. Fără să dea atenţie ecoului, butonează în neştire, încercând să prindă fragmentele monologice ale heruvimilor-media şi să le pună cap la cap. Realizează cu uşurinţă jocul imaginar. Polifonia babiloniană îl amuză o vreme; se duce cu gândul la originile lingvistice ale uma­nităţii, pe când mintea ordonatoare nu se ivise şi lumea trăia într-o confuzie generală care-i crea iluzia libertăţii. Ficţiunea era preferată raţiunii, atât cât exista. În cele din urmă, raporturile s-au inversat. Au apărut noi semne lingvistice, ipoteza, calculul, silogismul, toate conducând spre AXIOMA, foarte apreciată în Arena şi servită la micul dejun, la prânz şi la cină docililor metropolitani pe canalele media.


Neghibaur se îndreptă de spate, vocea familiară aduce cu risipirea mării între blocurile de beton ale digurilor sau cu ceva asemănător şi-n cele din urmă îl trezeşte din mahmureala de care fusese cuprins. Un om urcă din mare, sprijinind pe umăr, ca pe-o furcă de lemn, tridentul. Îl recunoaşte sau i se pare că-l recunoaşte...


(fragment din romanul Puzzle)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul