Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mistreţii erau blânzi

        Constantin Stan

Volumul din 1965 al lui Ştefan Bănulescu Iarna bărbaţilor (nuvele) se deschide cu Mistreţii erau blânzi şi, întâmplător sau nu, oricum simptomatic, continuă cu Dropia. Sunt povestirile care fixează un univers, un stil şi un nume pentru proza noastră. Sunt, în opinia mea, cele mai bune pagini scrise vreodată de Bănulescu, care nici în volumul său de debut şi nici în cele ulterioare nu va mai reuşi să ofere texte perfect conduse, închegate, pline. La lectura de-acum, cele mai multe texte ale lui Bănulescu nemulţumesc prin aerul de provizorat, de neterminat pe care le degajă. Chiar dacă ele sunt bine scrise, niciodată nu se încheagă. Sunt piste abandonate, sunt treceri de la un plan şi de la un registru la altul fără motivaţii estetice. Cele două nuvele sunt însă exemplare şi, supremă probă a relecturii, îşi păstrează prospeţimea şi un ridicat grad de atractivitate pe tot parcursul textului. Mi se pare cu totul remarcabilă această calitate a celor două nuvele; de a rezista după o jumătate de secol, în care s-au petrecut multe în literatura noastră şi a lumii şi care ar fi putut modifica re-lectura. Dacă impactul la apariţia lor este explicabil în contextul unei literaturi schematice adesea, fără mari valenţe de imaginar şi de explorare a unei lumi tulburi, acum avem cu totul alt context. Între timp, au apărut nuvelele lui Voiculescu, a impus un stil şi o lume Fănuş Neagu, literatura sud-americană ne este extrem de familiară, am luat cunoştinţă de povestirile lui Faulkner. Cu toţi aceştia Bănulescu are corespondenţe, are filiaţiuni, dar ele nu-i alterează textul. Să mai spunem că este foarte probabil că la momentul scrierii nici să nu fi cunoscut scrisul acestor autori, aşa încât nuvelele sale pot fi cercetate comparativ, nicidecum sursologic.


Mistreţii erau blânzi fixează o tehnică narativă pe care Bănulescu o va folosi în mai toate povestirile sale; personajele sale „navighează” în căutarea a ceva, timp în care spun despre întâmplări petrecute înaintea declanşării propriu-zise a călătoriei, a drumului. Condrat caută un petec de pământ, stabil, neînecat de ape sau nenisipos, pentru a-şi înmormânta fiul. Dunărea a ieşit din matcă şi a inundat întregul sat şi ăsta nu pare a fi sfârşitul pentru că e primăvară timpurie, nu toate gheţurile s-au topit şi pericolul e încă departe de a fi trecut. Începută abrupt, cu perspectivă a naratorului omiscient - „Condrat stă în picioare, propteşte vâsla de trunchiurile groase ale stejarilor şi împinge barca prin pădure” -, nuvela este condusă mai apoi din perspectiva martorului ocular: cei din barca lui Condrat nu au nume, ci înfăţişări - „burduhănosul”, „femeia” -, iar identitatea lor se precizează în timp ce se vorbeşte despre ei. Burduhănosului femeia îi spune „părinte Ichim”, iar despre ea aflăm cum o cheamă dintr-un fragment de povestire în stilul liber, zicându-ne cum i s-a adresat cineva - „cumnata Fenia”. Putem înţelege că naraţiunea focalizează un singur personaj sau că personajul este atât de marcat de durerea sa încât ceilalţi sunt nişte străini, au devenit nişte străini pentru el. În timp ce Condrat vâsleşte, cei doi vorbesc, îşi spun povestea, mai importantă pentru ei decât ceea ce se petrece. „Am poftă să vorbesc, Condrate. Eu am fost cineva, Condrate, un spirit înalt, şi m-am pierdut pe aici printre voi. Cât am trăit - cum am trăit -, n-am avut cu cine a vorbi în satul ăsta. Izolat cum eram, începusem să vorbesc noaptea în vis. Mă culcam, adormeam adânc, şi pe la miezul nopţii visam cu glas tare. Se vedea că vorbeam frumos, soţia mea luase într-un timp obiceiul că se scula noaptea, se da jos din pat, îşi lua lucrul de mână, se aşeza pe scaun rezemată de sobă şi mă asculta”. Fenia, nevasta lui Condrat, începe şi ea să vorbească spunând despre sat, despre relaţiile cu rudele care nu au vrut să cedeze un petec de pământ pentru mormântul copilului. Cu toţii vorbesc, celor doi li se adaugă Vica, alungată din sat, bănuită fiind că suceşte minţile bărbaţilor, semn al ieşirii din matcă nu numai a Dunării. Condrat îşi va ieşi din muţenia încrâncenată a căutării unui loc vorbind cu mistreţii, năvăliţi în sat de spaima apelor, luând trăsături, în delirul lui Condrat, umane.


Sigur, se pot descifra în această nuvelă sensuri biblice. Barca lui Condrat poate fi înţeleasă ca arca lui Noe, plecată în a salva ceea ce mai e de salvat de pedeapsa lui Dumnezeu, să zicem. Revărsarea apelor este voinţa lui Dumnezeu, iar petecul de pământ - cancelaria - simbolul regenerării umane. Asta dacă vrem cu tot dinadinsul să citim parabolic textul. Forţa lui nu derivă însă din această posibilitate de a interpreta, în acest fel sau altul, nuvela lui Bănulescu. El se susţine, copleşeşte lectorul prin el însuşi. Este un fapt de viaţă atât de puternic încât nu are nevoie de cârjele interpretării sau ale literaturizării. De scrisul lui Bănulescu s-a lipit obsesiv formula realismului magic. În niciun caz, ea nu se poate aplica Mistreţilor... Ce ar fi aici magic? Avem a face cu o situaţie de excepţionalitate, de criză produsă prin forţa nestăvilită a apelor, situaţie în care, sub imperiul fricii, disperării şi neputinţei, oamenii au reacţii puternice şi oarecum ciudate. Frica îi face să delireze pe oameni, iar instinctul de conservare face animalele să nu mai vadă în om principalul duşman - cazul mistreţilor. (Îmi aduc aminte de o secvenţă care simboliza solidaritatea în faţa unui pericol comun a ceea ce era, altfel, profund antagonic: pe o aceeaşi plută, în timpul inundaţiilor din 1970, convieţuiau un lup şi o căprioară.)


Nici în Dropia nu aflu prea multe elemente de realism magic, pentru că realitatea nu capătă alte valenţe sub impactul unor forţe care să le transforme în ceva fără explicaţii imediate şi raţionale. Plecaţi la dropie, drumul prin câmpie se umple de poveştile oamenilor care acreditează întâmplări despre care şi ei doar au auzit, fără să le fi fost martore. Nuvela este deliberat construită parabolic, nu ca în cazul Mistreţilor..., unde nu avem elemente de intenţionalitate parabolică. Vorbirea este metaforică, înflorată, viziunea poetică în linia a ceea ce va cultiva până la saturaţie mai târziu Fănuş Neagu. „Iarba ne ajunge la umeri. S-a umplut pământul de prepeliţe. Roua ţine până spre amiază. Când s-a face de ziuă, dacă ţi-e cald, intri în iarbă şi te scalzi. Aşa fac fetele lui Arşunel, fug dimineaţa din aşternut, aleargă pe câmp şi intră unde-i iarba mai mare. Le zboară prepeliţele pe la subţiori şi le cântă prigoriile cu guşă roşie pe la ascuţişurile pieptului.”

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul